Din Sfînta Scriptură deducem că, spre deosebire de apostoli, care s-au cam lepădat de Isus în momente dramatice, bietul măgar ce l-a purtat în cîrcă cu stoicism pe Mesia de-a lungul drumului spinos al Ierusalimului n-a avut o clipă de îndoială.
Cu toate acestea, omul, de aproape 2050 de ani, nu contenește să jignească ba vocea măgarului, ba scula-i mai impozantă decît prefectura, ba aparatu-i de audio-recepție instalat pe scăfîrlie și pe care în realitate, lucrătorii domnului Măgureanu ar fi mîndri să-l posede.
Zilele trecute, pe malul Razelmului am auzit o vorbă ciudată, lansată de un lipovean hîtru la adresa unei bucăți de săpun ce nu făcea clăbuc: „ Bre, al dracu’, parcă ar fi săpun de măgar!”.
Numai aparent jignitoare, expresia aducea indirect un elogiu măgarului care, ca și albina, nu prea are osînză, fiind muncitor din fire și, deci, inapt pentru săpun.
Ce vreau, de fapt să spun prin acest imn dedicat măgarului?!
Că în vreme ce prea-împliniții senatori români Dumitrașcu, Păunescu și Vadim au început să facă clăbuc la microfon încă din timpul vieții, iată, măgarul românesc plin de demnitate, refuză să făcă clăbuci chiar și după ce a dat ortul popii Tatu.

9 iulie 1992