România, circul meu !
„Circul nostru vă prezintă:” Lucian Dan Teodorovici


De câte ori în viață ai sentimentul că totul e un teatru, tu un actor, fără să-și fi învățat bine rolul, ambientalul o scenă, și cine mai știe ce Creator pe post de regizor. Recuzita e cea de toate zilele, sufleorii trimiși în șomaj încă de anul trecut, sala cu scaunele goale (câtă dreptate are Eugene Ionesco), decorul tern, părăginit, politizat și birocratizat peste măsură, textul cu influențe ale predecesorilor mult mai talenetați, casierița bunginind sau lucrând la goblen, iar femeia de servici abia catadicsind să măture fugar coji de semnițe, popcorn, dopuri returnabile și necâștigătoare, să strivească zgomotos cutiile de bere scurse de conținut, poate, poate printre scaune dă de un telefon mobil, pe care fiul său descurcăreț îl va vinde imediat scoțând pârleala cu bonurile de masă neprimite luna trecută.
De multe ori însă acest teatru omniprezent se transformă în circ. Rolurile se schimbă, textul se actualizează, actorul ești tu și nici nu este necesar să înveți rolul pe dinafară. Pur și simplu îl joci așa cum îți vie la îndemână. Pui două puncte și relatezi faptul, „un fapt banal” a la Minulescu, „un acrobat/ un salt mortal”. „Circul nostru vă prezintă:” Lucian Dan Teodorovici, roman, editura Polirom 2002, Iași, colecția Ego, cuvânt înainte Liviu Antonesei.
Prezentăm cronologic: autor, prefațator, și pulpa fructului, adică romanul. Lucian Dan Teodorovici (1975) se consacră odată cu prestigioasele premii obținute în 1999-2000: premiul pentru debut la Festivalul Național „Al. Odobescu” pentru romanul „Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștilor printre noi”, Premiul Ministerului Culturii pentru piesa de teatru „Ionrogul, vasiliscul, elefanții roz și elefanții galbeni”, și Marele Premiu al Juriului la Festivalul Național „Tudor Arghezii” pentru volumul de povestiri „Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări de marijuana”. Sărind peste colaborările la diferite reviste, este necesar să amintim că Lucian Teodorvici la ora actuală este lectorul editurii Polirom pentru beletristică, și din vizibil își face treaba bine.
Prefațatorul, Liviu Antonesei, coleg de redacție la „Timpul” îmi pare a nu se fi lăsat de sportul elogiatului. Îi înțeleg entuziasmul celui care într-adevăr dorește a ajuta tinerii scriitori, l-am întâlnit de câteva ori și la Focșani unde am discutat nițel despre acest lucru. Încep să cred că o ia pe urmele lui Alexandru Mușina, și nu e bine. Dacă pe autorul de față îl scapă de alăturări spun eu nefericite, deși acestea îți dau dreptul de a fi mândru, altora le dă giulgiul marilor scriitori și îi și învelește cu el. Unele afirmații din prefață sunt așadar hazardate și subiective:„De data aceasta, cred că editura chiar a dat lovitura”. Sincer, eu cred că este aproximativ imposibil să mai dai o lovitură pe piața editorială de la noi dacă nu te cheamă Andrei Pleșu, Mircea Cărătrescu etc.Tinerilor autori le este hărăzit un con de umbră cu ceva lumineșcențe la capătul tunelului, cu o vânzare bună timp de câteva luni, sau săptămâni, câteva cronici, fără să spargă gura târgului. În rest, dată fiind conjunctura și relațiile dintre cei doi, prefațatorul nu sare calul de multe ori și prezintă un om, un autor de bună credință, pragmatic, și sârguincios.
Amu... spre final ajungem la partea cea mai importantă: romanul. „De plictiseală ia măcar de te spânzură” (A.P. Cehov). „Asta e poziția cu care încep și ziua de azi: gura deschisă, obrajii umflați sub presiunea vântului – ca în tren, când scoți capul pe fereastră și, rînjind împotriva curentului de aer, îți transformi cavitatea bucală în balon -, bărbia făcînd unghi de o sută douăzeci de grade cu gîtul, brațele larg desfăcute, picioarele tremurând, dezgolite, tălpile lipite pe pervazul rece al unei ferestre de la etajul cinci”. Așa începe romanul, așa încep câteva capitole, așa îți începe și ziua de azi, lăsând să se înțeleagă că îi precedaseră multe alte zile începute la fel. Așadar așa începe o zi din viața eroului romanului, erou – persoana I, tânăr fără ambiții, tern, plictisit de viață, de lume de el, mereu în căutarea imboldului care se opintea dorinței de suicid. Atârnatul pe fereastră – drept gimnastică de învioare. Circul său este ratat. Nepunința de a sări, de a face pasul îl transformă din acrobat în clovn. Un clovn anonim, așa cum suntem cu toții, „țară tristă plină de umor”. Colegii de muncă, (de circ), au aceleași ambiții, la unii clar conturate la alții vizibile doar în zilele fatidice (vecina de bloc, care într-un timp devenise și concubină este singura care reușește cu adevărat să se sinucidă, persiflând subtil incompetența lor). Prietenii, adică un prieten, este plămădit din același aluat, și își pregătește cu migală moartea, însă fără a reuși. Un circ desprins parcă din „M-am hotărât să devin prost” a lui Martin Page. Un circ al lor valabil nouă.
Acțiunea gravitează în jurul eșecurilor, al situațiilor extreme, insolite, al încercărilor și al părerilor de rău. Fără motiv anume, fără un mobil care să poată cât de cât să legifereze fapta (dacă există vreo unul ), suicidul devine penibil și moralizator. Citit printre rânduri romanul este o satiră, o scenă cu scaune goale, o lume cu sinucigași, condimentată cu vecini debili, sau cfr-iști bețivi.
Însă deși este scris bine, uneori autorul împinge extremul dincolo de sine, trăgând mâța de coadă, forțând prea mult coincidența, ducând-o la paroxism. Astfel romanul devine o bandă desenată pentru oameni mari, un desen animat al unei Românii coborâtă din registrul de basm al altor romane contemporane, adusă cu picoarele pe pământ și chiar puțin sub nivelul solului. Dar asta e România, nici chiar tragică, nici chiar de poveste, nici chiar la mijloc. Ce circul meu!