„Morților – spune Sorescu în prima strofă a poeziei Tutun - / Li se pare veșnicia / Mai lungă, / Fiindcă nu li se dă voie / Să fumeze.” Uneori timpul – prea răbdător – pare să (de)cadă într-o eternitate vlăguită, fără nerv și țel, în monotonia unei nesfîrșite așteptări, lipsite de sclipirea înviorătoare a oricăror așteptări.

În bezna acelei deznădăjduiri, singura alinare pare a fi atunci camaraderia fumatului, licărul minim, dar unanim – resemnat la un solidarism vegetativ – al demnității unei arderi scăpătate, abia întrezărită prin vagul fantasmatic al fumigenelor. „Noi aceștia mai vii – insistă poetul – fumăm, / Ne aprindem unul de la altul / Cîte-o țigară, / Slobozind pe nas cîte-un ‚mulțumesc’, / Înecat în fum”, celebrînd astfel o viață împletită din amăgirile mitic-oficializate ale fumatului.

O viață oarecum atent asezonată cu varietatea fumurilor stadiale și stărilor de moment: „O țigară cînd ne naștem, / Una cînd mergem la școală, / Alta cînd ne căsătorim: / O țigară pentru că plouă, / Și pentru că nu plouă, / Altă țigară...” O viață care dă impresia de năbădăioasă și veșnic-adolescentină bravură tabagică, abia dacă ușor contrariată, confuz mirată de un final neașteptat, precipitat ca din senin: „Și uite-așa, / Cu un tutun ieftin, / Nici nu știi / Cînd ți-a trecut / Soarta.”

„Răbdare și tutun” ar putea fi deviza acestei supraviețuiri la întîmplare, grefată pe o pasivitate concesiv-rutinieră și dispusă să înghită totul – veșnica plictiseală a vieții – cu o frivolă resemnare, cînd e învăluit în haloul și aromeala amorțită a fumurilor de rigoare. O viață care, chiar dacă pare să refuze răbdările prăjite, se nutrește doar cu cele afumate, nu mult mai consistente. Și pentru unii, evident, de mult fumate.

Este însă răbdarea doar lotul fumătorului înrăit, nărăvit la lîncezeala unei vieți băltind în delăsare și defetism? Este ea numai acea zăbavă stătută și sterilă, paciență imperturbabilă a celui ce doar asistă îngăduitor la cele ce se petrec și suportă placid cele ce i se întîmplă, slobozind printre fumuri experte panseuri de factura lui „lasă-mă-să-te-las”, „se poate și-așa”, „de ce nu” ? Nu cumva, răznită din sintagma ce o limitează și o compromite asociind-o invariabil cu tutunul, răbdarea se poate dovedi o virtute de căpătîi, nu departe de ceea ce intuia Andre Gide spunînd: „virtutea primordială: răbdarea”?

De n-ar fi decît faptul că ea ar putea lecui cît de cît nevroza metafizică a nerăbdării omului (pretins) civilizat, că i-ar putea tempera acestuia febrilitatea orgolios-infantilă de stăpîn răsfățat și isteric, că s-ar putea opune demn și eficace impulsivității sale necontrolate și irascibilității erijate în sensibilitate superlativă, că ar putea acredita și altă conduită mai judicioasă decît agitația sterilă și activismul important – și răbdarea tot ar merita să fie recuperată și reabilitată ca o virtute salutară, imperios necesară vremurilor actuale. Serviciul ei este însă de departe mai prețios și mai delicat, căci ea nu-și propune nicidecum să anihileze nerăbdarea, ci doar să-i corecteze excesele care o irosesc infructuos, prelunîndu-i însă energia dorinței și impetuozitatea năzințelor.


Răbdarea poate funcționa astfel ca surdina sub care – însănătoșită – vitalitatea nelinștii se poate perpetua benefic, cupola sub care tonusul moral îi poate domoli pornirile și modula ecourile, spațiul în care elanurile sale necontrolate pot fi strunite pentru ca vibrația lor să deprindă acordul valorii, pentru ca fiorul nelămurit să se poată racorda fericit la sacru. Surdina sub care devenim mai receptivi la apelul și consimțim la îndemnul de a nu mai plictisi timpul nici cu mălăiața noastră apatie, nici cu sîcîitoarea, pretențioasa și pripita noastră impulsivitate.

Instituind regimul mai pașnic al temporizării, răbdarea ne inițiază în misterul timpului viu, ne deschide gustul pentru bogăția ritmurilor și prospețimea tempourilor sale, pentru a-l putea resimți ca așteptare însuflețită ce tresaltă necontenit de mirabile așteptări și promisiuni. În felul acesta, răbdarea acordă o binemeritată revanșă timpului autentic, făcîndu-ne sensibili la exigențele aparte ale evoluției fiecărui lucru și înduplecîndu-ne să consimțim la demnitatea și legitimitatea ei. Școala a timpului specific, sui-generis, ea ne trezește îngrijorarea și responsabilitatea pentru soarta acelor ritmuri suveran zăbavnice, sincopate și șovăitoare, făcîndu-ne chezași devenirii, prefacerii, împlinirii delicate a celor ce doar așa se bucură de vremea lor.

Prin toate acestea, răbdarea ni se arată ca o virtute edificatoare, decisivă pentru evoluția noastră și pentru buna întemeiere a raporturilor noastre cu lumea. Lămurind mersul firesc și veritabil al lucrurilor, ea ne cere cu fermitate – oferindu-ne de fapt chiar climatul prielnic pentru această strădanie – să procedăm la o drastică reconstrucție de sine.

Miza pe răbdare devine din acest moment chiar șansa evoluției noastre. Căci numai cu ajutorul ei putem depăși starea de inerție păguboasă a răsfățului și a nemulțumirii infantile față cu potrivnicia lumii. Doar răbdători putem asuma ofensiv, demn și responsabil vitregiile și vicisitudinile sorții cu convingerea fermă că numai făcîndu-le față, îndurîndu-le și înfruntîndu-le putem deveni oameni în toată puterea cuvîntului. Surpriza revelatoare a acestei curajoase schimbări de atitudine va fi aceea că adversitățile se dovedesc cel mai adesea doar provocări și încercări care ne călesc și întăresc, dăruindu-ne cu nebănuite puteri. Și, în cele din urmă, ne conving că și eșecul poate fi valorizat, că și suferința poate fi rodnică.

Iată că, dezisă și scăpată de năravul istovit al fumatului, răbdarea nu mai este așteptarea suficientă, stearpă și plicticoasă, ci răgazul tihnit și împrospătător – plin de un dinamism măsurat, de o insistență adesea ascetică și austeră – prielnic atingerii finalității și fertilității fiecărui lucru: formare și maturizare, coacere și împlinire. Răbdarea deschide astfel un nou front mai prielnic edificării de sine, un nou orizont mai rodnic cooperării cu lumea.