Meditații asupra actualității Cărții lui Iov
Elogiul suferinței mântuitoare

Oamenii de azi fug de durere, de suferință, de tristețe, de singurătate căutând surogate care mai de care mai sofisticate, mai ciudate, mai șocante în peisajul invadat de miasmele lumii post-moderne.
Pentru a nu fi pus „față către față” cu propria conștiință, cu eul, cu sinele adânc, omul din ultima sută și ceva de ani fuge de adevăr, de realul existenței sale, acoperindu-și adevăratul chip cu felurite măști.
El nu vrea să vadă în neantul din sine noaptea îndepărtării de Dumnezeu, în care abia mai licăresc stelele credinței, nădejdii, iubirii.
Așa că, omul de azi produce rachete, computere ultraperformante, rețele de televiziune prin cablu, telefonie mobilă, programe interactive, megastaruri și o adevărată industrie a modei, a produselor sex-shop, totul parcă făcut să ne ducem mai repede în prăpastia lipsei de sens a vieții moderne.
Nu vreau să gândesc catastrofic, nu neg binefacerile progresului, de care ne bucurăm cu toți, dar mă întreb totuși de ce moralitatea, omenia, credința nu însoțesc acest prometeic efort al civilizației actuale.
Care este sensul și semnul acestei evoluții (involuții) și încotro?!
Cuprinși de această febră a concretului material, ne îndepărtăm de spațiul metafizic, de adâncimile luminoase ale gândului, de limpezimea înălțimilor cerești, de Dumnezeu și de Aproapele.
Pentru această conștiință post-modernă, traumatizată de robia materialului, revelația biblică este tămăduitoare, esențial necesară, actuală și benefică deopotrivă.
Suntem cu toții niște Adami de după izgonirea din rai, care scormonim în atomii țărânii pentru a regăsi paradisul pierdut și creăm iluzorii paradise terestre – disneylanduri – unde vrem să uităm de toți și de toate.
De aceea aș vrea să repunem în discuție problematica suferinței mântuitoare și aduc în fața ochilor minții dumneavoastră Cartea lui Iov.
Iov este personajul biblic care printr-un tragic pariu, între Dumnezeu și Satan, își pierde întreaga avere, sănătatea, fiii și fiicele sale, și, plin de lepră, stă pe gunoi în afara zidurilor cetății.
După ce pierde totul își sfâșie veșmântul, își rade capul și căzând la pământ se închină și rostește: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov. 1,21).
Aceste vorbe sunt rostite nu de un om plin de păcate care se pocăiește pentru faptele rele săvârșite într-o viață, ci de un om drept, iubitor de Dumnezeu și de Aproapele.
Nu este vorba aici de resemnare, de împăcare cu destinul nemilos, ci de o imensă iubire față de Creatorul tuturor făpturilor.
Este o lecție a curajului de a înfrunta răul, de a sta vertical, în planul conștiinței, în fața tuturor nenorocirilor care se abat asupra omului „de sub soare” (Ecclesiastul).
Iov este pe deplin conștient că răul nu poate veni de la Dumnezeu, ci numai de la cel rău străin de ființă.
Cei trei prieteni, Elifaz, Bildad și Tofar, veniți să-i împărtășească durerea și să-l mângâie, îl mustră și îl judecă, încălcând în acest fel porunca iubirii pentru fratele aflat în suferință.
Iată ce spunea Elifaz: „Cuvintele tale au ținut în sus pe cei ce erau să cadă și tu ai întărit genunchii care se clătinau. Acum, când ți-a venit ție rândul, ești la strâmtoare și ți-ai pierdut firea; acum când lovitura te-a ajuns, te-ai înspăimântat.
Ia adu-ți aminte care nevinovat s-a prăpădit și unde le-a pierit urma celor drepți în fața lui Dumnezeu?
După cum am văzut eu, numai cei ce ară nelegiuirea și seamănă răutatea au parte de asemenea roade.” (Iov: 4,4-8).
Ce vrea să spună Elifaz?! Că Iov, dacă suferă acum, și-ar merita suferința, cine știe ce nelegiuiri ar fi săvârșit, și că ar trebui să nu se plângă atât, ci să-și accepte spășit pedeapsa.
Blidad nu merge nici el mai departe: „Dumnezeu o să încovoaie ce e drept?!” (Iov: 8,3).
Tofar este cel mai aspru: „Cel ce înșiră atâtea vorbe să nu primească nici un răspuns și tocmai vorbărețul să aibă dreptate?” (Iov: 11,2).
Ceea ce ne surprinde la acești prieteni ai lui Iov este faptul că nici unul nu se poate pune în locul lui Iov; ei îl judecă numai după felul cum el își mărturisește suferința, și nu deplâng alături de el nefericirea condiției umane.
Prin zguduitoarea lui mărturisire, Iov dezvăluie trufașilor săi prieteni „conștiința nefericirii sale”, dar el prin aceasta este cu mult mai mare, „mai măreț”, după cum spune Blaise Pascal.
Iată un exemplu: „Strig către Tine și nu-mi răspunzi, stau în picioare și Tu nu mă vezi. Tu Te-ai făcut asupritorul meu și cu toată puterea brațului Tău mă prigonești.
Știu foarte bine că Tu mă duci spre moarte și la locul de întâlnire al tuturor nemuritorilor.
n-am plâns și eu împreună cu cel ce-și ducea viața greu? Sufletul meu n-avea milă de acel sărman?
Mă așteptam la fericire și iată că a venit nenorocirea; așteptam lumina și a venit întunericul.
Am ajuns frate cu șacalii, am ajuns tovarăș cu struții.
Astfel harfa mea a ajuns instrument tânguirii și flautul meu glasul bocitoarelor.” (Iov: 30:20-31).
Lacrimă, durere, catharsis. Dumnezeu și făptura Lui chinuită de plâns.
Recitind discursurile celor trei prieteni ai lui Iov, putem să concluzionăm: Dumnezeu este drept, prin urmare el nu poate să pedepsească un om drept. Așa încât Iov, dacă suferă, înseamnă că nu este atât de drept pe cât crede el că este.
Logica lor este elementară, simplistă. Dumnezeu este perfect iar mecanismul lumii impus de El se derulează fără nici o fisură.
Nu cumva suferința lui Iov ține de Libertatea Dumnezeirii și a omului, chip și asemănare cu Dumnezeu?!
Această fisură – suferința materială a lui Iov – acest minus nu este chiar Libertatea lui Dumnezeu de a dărui suferință și mântuire?
Cum L-am putea înțelege pe Dumnezeu dacă doar am primi o răsplată pentru faptul că suntem drepți și cuminți așa cum vor să dea de înțeles prietenii lui Iov?!
„Suntem vrednici primim răsplata”. Dar dacă un timp nu mai primim răsplată, mai dorim noi oare să mai fim vrednici?!
Elifaz, Blidad și Tofar, care sunt cuminți și evlavioși, dar nu mai mult decât atât, primesc doar mustrarea, ba chiar mânia lui Dumnezeu.
„Domnul a grăit către Elifaz din Teman: «Mânia mea arde împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-ați vorbit de Mine așa de drept, precum a vorbit robul meu Iov»” (Iov: 42,7).
Domnul îi dă dreptate lui Iov, adică îi dă dreptate Omului, acestui „rege deposedat” (Blaise Pascal) care se răzvrătește și plânge, care nu este cuminte și evlavios cum sunt prietenii lui, dar este atât de curată plângerea și răzvrătirea lui.
Se mântuie acela care-și depune suferința la picioarele Domnului, Iov prefigurându-l astfel pe Iisus Cristos, care peste câteva sute de veacuri se va răstigni pentru mântuirea neamului omenesc.
Iov este cel mântuit fiindcă el este cel care înțelege cel mai bine Iubirea de Dumnezeu și darul acestuia, Libertatea făptuirii în relație cu Cel care a creat-o.