Eram îndrăgostit și focurile mă cuprinse ca un clește ducându-mă la altar. Așa am avut ocazia să fiu alături de buna mea ocrotitoare. Și vai și-amar pentru că după ce dai cu iscălitul numai de asta ai parte. Ca orice ființă, trebuie să-ți faci adăpost dacă dorești să te înmulțești, numai că toate acestea nu vin într-o ordine tocmai dorită de tine. Nu ești pregătit să iei palmele care ți se dau și mai ales nu poți da atâtea palme câte ai vrea tu.
Doar un copil și toate ți se par a se construi firesc de ușor și toate sunt uluiala de care nu mai ai nevoie la un moment dat. Sărăcia și bogăția devin legi firești pentru tine, dar în acelaș timp nu poți defini viața și plafonul ei atunci când te așezi la taclale atingând un anumit nivel.
Rebel de fel și mai ales neastâmpărat doream să împart lumea mai ales să o cuprind cu brațele, dar timpul m-a răpus și m-am lăsat. Oare m-am plafonat atât de repede și nefiresc uitând să car ce nu am putut căra cu toate că aș fi dorit. Asta pentru că am amânat mereu greutatea mai complicată pentru vremuri prielnice și acum iată că sunt nevoit să o fac, dar nu mai este putere. Ceva m-a răpus fără a-mi da măcar un semn. Cineva mi-a zis că e de bine și mai ales că v-a trebui să-mi chem ajutor pentru toate acestea, dar te pui cu mine, nu și nu, vreau să apar la orizont cu treaba terminată. Uneori punem atâta suflet în tot ceea ce facem și uităm să-i mai cântărim valoarea de care avem nevoie.
Care este darul cel mai de preț pe care îl primim și de care ne batem joc cel mai rău lăsând mândria să ne acopere simțul critic? Încă de la prima orăcăitură uităm și dăm din picioare nemulțumiți de cum suntem alintați sau mângâiați. Refuzăm mâncarea cea mai bună pe motiv că e prea dulce sau acră. Ne ducem ostentativ către lucruri pe care nu ar trebui să le atingem și luăm totul prea ușor uitând că cineva se supără pentru toate fițele pe care le facem. Aș dori din tot sufletul să mai pot face nazuri, dar ce folos dacă nu mi le mai ia nimeni în seamă. Eu să mă ridic singur împotriva mea! Atunci mi-am spus, trebuie să-mi iau aliați să fiu văzut și pus la punct mai ales, pentru că numai certat bine pot lua calea cea bună.
Este o cale, adevărat; nu întotdeauna câștigătoare, dar te poți bizui pe ea, numai că asta înseamnă muncă și mai ales timp. Iar ne întoarcem în locuri de care nici nu am vrut să dăm și iar dăm cu capul de ceea ce am zis altădată că ne-ajunge.
Căpătuit din toate punctele de vedere am pus arma jos și am făcut pace lăsându-i pe profesioniști să se joace de-a războiul. Toate bune și la locul lor, numai că urcând treptele nu am fost atent la una din ele, care era putredă și a cedat rupându-mi piciorul și câteva coaste în cădere. Mi-am zis că nu-i nimic, voi repara treapta și mă voi urca la loc. Foarte simplu, poate chiar banal, numai că cineva mai isteț a profitat de pe urma mea. În timpul refacerii mele a refăcut scara și a urcat uitând să mă invite și pe mine. Nu m-am supărat, nu! Nici pe departe, dar imediat ce mi-am revenit am vrut să preiau urcarea, numai că cel de sus a intervenit repede luându-mi tot cheful când mi-a cerut taxa de rigoare. Nu-i nimic, mi-am zis! Voi strânge cureaua și voi pune iar piciorul pe scară. M-am apucat de treabă, dar cam fără rezultat, cel de sus era deja în trafic, iar eu eram un biet târgoveț ce abia mai mișcam. În sfârșit a apărut furia din mine, ceea ce nu vroiam, spunându-i că este scara mea și am tot dreptul să urc la locul ce mi se cuvine. Atâta mi-a fost, pentru că n-am avut ce face stârnind o așa furtună am scos ceea ce este mai rău din om.
Uite așa încep nenorocitele de războaie, dintr-o mică și banală ceartă, punându-te jos până la urmă. Eu aveam tot dreptul să fiu la podea, convalescența neterminată, coastele abia sudate și loviturile bineînțeles sunt vizate acolo, piciorul ca vai de el și numai cu unul e un pic dezechilibrant, dar ce să-i faci, la război mai contează, învingătorii sunt cei mulțumiți. După câteva războaie am simțit nevoia să mă odihnesc, dar dorind să pun capul jos am constat că nu am nivelul cuvenit. Am ridicat doar privirea către locul ce ar fi trebuit să-l ating și am fost dintr-o dată orbit, mi-am dat seama că nu voi mai putea face față acelui nivel. Mi-am întins toate cele la baza scări și am încercat să mă odihnesc, dar n-am putut să o fac decât cu un singur ochi, pentru că celălalt aștepta să apară greșeala acolo sus. Am stat așa plafonat un timp și cu puterile adunate mi-am zis că trebuie să-mi cuceresc scara la loc. Am încercat să urc firesc, fără a ține cont de nimic, dar imediat vameșii au trecut la treabă, uitând că eu sunt stăpânul de fapt și de drept. Am plătit, ce era să fac și am pus piciorul pe prima treaptă, o căldură deosebită mă cuprinse, iar eu parcă eram altă persoană, nu mai eram și nu mă mai simțeam cel slab, cel ponosit de toată lumea. Eram mulțumit de panorama nivelului respectiv, m-am așezat cu străjnicie și am apucat mantinela cu putere. Am stat cuminte acolo, știind că o mică ceartă era în dezavantajul meu. Nu eram decât un bătrânel care dorea să-și vadă de treabă și mai ales să-și lingă rănile liniștit.
Ce bine ar fi fost să se termine așa, dar cutremurat mi-am dat seama că nu mai pot face față situației și trebuie să cobor lăsând loc altuia care putea sta acolo. E drept calea ce am luat-o tare îmi făcuse bine, altfel mă arătam acum în lume coborând de acolo. Nu mai eram amărâtul cu coastele rupte ce-și trage piciorul după el. M-am așezat țanțoș la baza scării împrăștiindu-i pe cei care doreau la rândul lor să urce. Asta a fost una din greșelile mele capitale, m-am așezat la barieră fără a mă gândi că pot apare accidente, un șofer adormit putea oricând să mă lovească rău, noaptea nu puteam fi văzut.
Ca un câine mi-am apărat teritoriul, uitând că mi s-a dus timpul și nu mai pot. La un moment dat, la orizont a apărut o namilă. Era un dulău tânăr de talie foarte mare, m-a spulberat pur și simplu, aruncându-mă la o parte. M-am refugiat și cu botul pe labe am așteptat un moment oportun să atac, dar de fiecare dată armele mele erau depășite vizual și deci am hotărât să mă las de toată tărășenia asta.
Hotărât, zis și făcut, am devenit familistul de care societatea spune întotdeauna că este inofensiv. Vlăstarul meu creștea pe zi ce trecea iar eu în filiera mea încercam să-l învăț ce este mai de preț pentru recucerirea lucrului ce a fost al nostru. M-am străduit să-i arăt armele ce le foloseam odată, însă pe zi ce trecea mi se arăta că sunt depășit și mai ales că accesul meu la situații de urgență va fi limitat dacă mai încerc să vin cu tot felul de propuneri neadecvate.
Imediat mi-am pus mintea la contribuție, ce mai rămăsese din ea și am făcut un plan, încercând să-l arăt noii generații. Da am dat chix și cu acesta reproșându-mi-se că este învechit. Le-am reproșat imediat tinerilor că puțină experiență și istorie nu le-ar strica, dacă vor să ajungă undeva și mai ales acolo sus. Imediat mi s-a spus, tătăițule stai cuminte că altfel s-ar putea să fi faultat și nu mai te repară…
La asemenea argumente unde ai fi putut să dai decât înapoi. Mi-am băgat capul în nisip și am așteptat deznodământul privind un spectacol de zile mari. Vlăstarul urcase pe scară și-și cucerise locul binemeritat dându-mi dușmanul jos. Eram fericit, de acuma reduta era atinsă, iar eu eram prea departe de ea. Îmi puteam vizita locurile mele dragi uitându-mă cu nostalgie la ele.
Nimic n-ar fi fost de-ajuns, dacă nu-mi băgam nasul acolo sus prin treburile celor tineri, amintindu-le că dușmanul stă jos și așteaptă să cucerească ce este al nostru. Am pus câteva idei pe masă și cei mici din nou m-au dat la o parte, zicându-mi să mă odihnesc, dar cum aș fi putut să o fac observând punctul slab. M-am căznit din tot sufletul să le arăt unde trebuie consolidat și astfel au fost pregătiți de contraatac.
În sfârșit eram în cărți, după prima luptă boboci mi-au mulțumit și s-au arătat interesați de schemele mele promițându-mi că mă vor asculta pe viitor. Eram în al noulea cer, ce să mai, eu și boboci mei eram la înălțime. Numai o înțepătură a fost de-ajuns și m-a răpus la pământ imediat, neștiind ce să fac. Bobocii erau tot un roi pe lângă mine, dându-mi care mai de care atenție.
Soarele dădea să intre în pământ și se înroși de ciudă, dar ce să-i faci o zi se încheia și alta urma mai trufașă și mai bine pusă la punct. Bunele și relele nu se vor termina niciodată, ele ne vor ține întotdeauna încălziți pentru luptele ce mai apoi le vom cuceri cu tot folosul din lume ieșind cuceritori.
Ne vom lupta și ne vom bucura că am câștigat războiul cu viața, pentru că viața asta este și asta ne servește în fiecare zi pe tavă, fără opreliște.