Zoltan Terner

De-ale sufletului

Gânduri

Mă întrebi,fiule, ce este sufletul. De unde să știu? Cineva foarte înțelept spunea că este viața vieții, că e scânteia de dumnezeire dată ca împrumut fiecărui om. Cum e asta, eu însumi nu înțeleg prea bine. Poate nimeni nu înțelege.
Pe om ar trebui să-l poți recunoaște după suflet. Dar nu se poate. Fiecare își arată doar fața. Sau masca.
Nu simți uneori că propriul tău suflet ți-a devenit străin?
N-ai cum să știi ce e în sufletul meu. Ar trebui să-l pipăi cu sufletul tău. Ai putea? E singura cale de a ajunge la sufletul cuiva.
Fă-ți drum mai des, iubito, prin lumea sufletului meu. Ia-mă cu tine pe cărările tale sufletești.
Nu aduna, copile, decât lucruri pe care simți că ai putea să le insuflețești, dând fiecăruia câte o picătură din însuflețirea sufletului tău.
Nu-ți fie teamă, prietene, nici de apele uneori prea învolburate ale sufletului meu, nici de focul lui, adeseori prea întețit.
Nu pot să-mi scot din suflet nici uimirile, nici mirările, nici întrebările sau nedumeririle. Nici revoltele. Mai ales revoltele.
De ce plânge câteodată sufletul meu sau al tău? El simte când i se termină câte un drum. Sau când pierde vreun rost.
Nu te speria, copile, așa orbitoare cum îți apar, ele sunt doar lumini sufletești. Sunt singurele lumini ale ființei omenești care te orbesc ca să te facă mai văzător.
Nu-ți simt sufletul. Ce se întâmplă cu tine? Sau poate cu mine? Mereu se poate strica ceva în viața sufletului: îl pierzi, îl murdărești, îl strici, îl înstrăinezi, îl urâțești.
Cel mai greu anotimp al omului e iarna sufletului. E mai grea decât cea a trupului, a cărnii.
Sufletul! Chiar dacă nu știi ce-i aia, nu râde, omule, când auzi acest cuvânt. E bun la ceva și sufletul. Chiar „bun la toate” cum spunea versul răposatului poet Marin Sorescu .
Nu-ți lăsa sufletul să slugărească cu supunere carnea și patimile ei. Nu-l pune la jug ca să are pustietățile tale omenești.
Tu ai plecat, tată, de-o veșnicie, dar eu mai aud și acum muzica sufletului tău. E o minune, ca multe ale sufletului.
Unde sălășluiește sufletul tău, vecine? În sacul de gunoi pe care-l duci la tobogan, în automobilul tău lucios, în noul tău televizor cu plasmă, în lanțul de aur pe care-l porți? În strălucitoarea uscăciunea a vieții tale? De ce nu ai loc pentru suflet chiar în sufletul tău?
Nu-ți oropsi niciodată sufletul,fiule. Nu-l lăsa să flămânzească, să sufere de sete, să se usuce de dorul unui suflet-pereche.
Nu râde, trecătorule! Degeaba te prefaci că n-ai suflet.
Află, dacă nu știi, omule, că lanțurile sufletești sunt cele mai ușoare dar și cele mai grele.
Nu lăsa uliul să dea iama în poiata sufletului tău.
Nu intra cu bocancii înnoroiați în sufletul vreunui om. Șterge-te cuviincios pe picioare. Bate la ușă, nu da buzna. Nu strica florile sufletului nimănui.
Ce ciudat! Trupul mi-e pe înserate, iar sufletul e încă la amiază. Nu te mai pot ajunge din urmă, suflete al meu, mereu jucăuș.
Sufletele noastre s-au întâlnit și s-au recunoscut. Al tău era în floare, al meu dădea în copt. Atunci ni s-au lipit suflet de suflet. Îți mai aduci aminte, iubito?
Ne purtăm pașii și acum, pe înnoptate, prin grădinile închipuirilor și jocurilor noastre copilărești. Acolo e încă primăvară cu merii în floare, iar liliacul își revarsă mireasma peste apele sufletelor noastre încă nu de tot prihănite.
Iar după ce vor trece toate cele, sufletele noastre își vor aminti cu duioșie de trupurile noastre vii și tinere de odinioară.
Ca mâine, suflete, nu-ți va mai lipsi nimeni și nimic. Îi vei avea pe toți și le vei avea pe toate. Te vei face una cu marele suflet al lumii. Și însufleți-te-vei ca niciodată. Până atunci, suflete al sufletului meu de aici și de acum, mai ai multe bucurii de întâmpinat, multe lumini și umbre de încercat și multe uimiri de trăit.

âââ