Orice nouă reeditare a vreunei lucrări din opera lui Lucian Raicu este încă un act de necesară repunere în circulație a unei valori. La o ediție de “opera omnia Lucian Raicu” nici nu îndrăznim să visăm, deși ar fi, în cazul lui, un lucru normal și elementar.

În acest context, e de salutat inițiativa editurii “Hasefer”, aceea de a reuni într-un volum antologic, fragmente revelatorii din textele lui Lucian Raicu despre literatură, critica literară, lectură, despre propria sa metodă de abordare a (capod)operei.

Titlul acestei excelente antologii semnate de Carmen Mușat,“Dincolo de literatură”, ne redă chiar domeniul spre care tinde demersul marelui critic. Acest “dincolo” îl viza el întotdeauna. Asta a făcut în tot ce a scris. Prin amplitudinea unghiului vederii, prin finețea intuirii nuanțelor și originalitatea gândirii sale despre literatură și critica literară, Raicu a găsit cu adevărat “calea de acces” (titlul unuia din volumele sale) la misterul “abisal” al operei, printr-un fel de vizionarism cuprinzând un spațiu întins până “dincolo de literatură”: „Caracteristica veritabilei literaturi, aceea de a fi ceea ce nu este, ceea ce este dincolo de ea…Zonele ultime, care depășesc ființa literaturii, se revelează numai celui capabil de comuniune cu însăși această ființă, luată în sine, dotat cu vocația iubirii pentru ea, pentru ceea ce nu este decât ea, într-o singură clipă valorând cât eternitatea.”

Pentru Lucian Raicu creația literară se situează la o altitudine de-a dreptul mistică: „Dacă undeva „mistica dăruirii” și „mistica” pur și simplu au un sens, îl au cu siguranță în spațiul creației, al actului creator.”

În egală măsură estetician al literaturii și psiholog al creației artistice, el avansează idei teoretice îndrăznețe, originale, de o mare subtilitate intelectuală, despre natura și semnificațiile de adâncime ale literaturii (și artei):„Creația este rivalul și replica realității mai mult decât este „expresia” ei…Misterul creației geniale este la fel de tulburător ca misterul apariției vieții pe pământ…Citim (și contemplăm opera de artă) din nevoia uniui sentiment mai limpede dovedit al apartenenței la specia umană, la condiția general umană; pentru a ne simți validați într-un statut solidar omenesc; pentru a atenua, pe cât cu putință, răul singurătății; pentru a ne încredința că acest rău nu este numai al nostru; pentru a ne recunoaște unul pe celălalt ca locuitori ai aceleiași case, ca membrii, oricât de feluriți și de nesuferiți unul celuilalt, al aceleiași familii.” Pasajul impune și impresionează prin larga deschidere umană, prin generozitatea, prin frumusețea lui morală.

Mai presus de toate, Lucian Raicu s-a manifestat ca un cititor de literatură cu o înzestrare fenomenală, ca un „cititor genial”, am putea zice. Îndrăznim să afirmăm că, vorbind despre Lucian Raicu, nu este exagerat să prezumăm existența în extraordinarele sale texte, a unei scântei de geniu. În fond ce este geniul altceva decât adâncirea în abisul unei capodopere și capacitatea de a merge până la capăt? Capătul fiind acel vast teritoriu numit “dincolo de literatură”: ontologie, psihologie abisală, etică, sociologie, religie, mistică, spiritualitate.

Vorbindu-ne, din perspectiva propriilor sale experiențe și “aventuri” de cititor, Raicu ne oferă o interesantă schiță de metodologie psihologică a procesului lecturii “(re)creatoare”: „Plăcerea” lecturii nu este numai plăcere simplă și clară, decât în cazul unei anumite literaturi mediocre și ușoare; contactul cu cartea bună presupune învingerea unei dificultăți...efort de acomodare la un univers necunoscut, străin..într-o capodoperă nu se pășește de-a dreptul, pe un drum deschis și drept, imediat accesibil...Opera este „opacă” și ea trebuie să fie luminată din interior, printr-o lectură adecvată. Numai așa ajunge să ne vorbească, altfel tace…Toată structura noastră afectiv-intelectuală, morală și politică, ansamblul prejudecăților dar și al convingerilor noastre participă la procesul lecturii.”
Raicu ne explică cum trebuie să te “războiești” cu o carte pentru a ți-o însuși, astfel ca ea să devină cu adevărat “a ta”. Pentru a ți-o încorpora, sunt de fapt două căi, ne lasă el să înțelegem: a cuceri opera literară sau, a te lăsa cucerit de ea, printr-o totală deschidere, printr-un abandon plenar.
Dând definiția criticului “ideal”, Raicu nu face decât să se definească pe sine: „Neistovit cititor, actor, interpret, lipsit de măsură, de instinctul conservării, de reflexul limitării, capabil să trăiască viața operei.”
O altă auto-definiție o găsim într-un pasaj despre eseu, acesta fiind văzut ca : „o meditație capabilă să se desfășoare chiar sub ochii cititorului.” Așa sunt textele lui Lucian Raicu: un admirabil spectacol al gândirii “în direct” sau “la scenă deschisă”. Aceasta face și puterea lor de fascinație asupra cititorului.
Entuziasmul și uimirea lui, încântarea și cvasi-stupefacția sa în fața geniului, se exprimă toate în extraordinarele rânduri scrise despre Montaigne: „Cum de-a fost cu putință Montaigne, de unde „Eseurile”, de unde, Doamne, atâta „înțelepciune” și resemnare și zâmbitoare tihnă? Sau poate le citim noi greșit, le înțelegem (ca pe atâtea alte cărți) anapoda? Deloc exclus; nimic, din principiu, exclus.” Această din urmă idée pare să fie, în esență, principiul final al accederii la misterul unei creații literare: nimic nu e exclus. Totul fiind inclus.
Secretul farmecului și seducției pe care le exercită textele lui Lucian Raicu se ascunde în amplitudinea surprinzătoare a variațiilor scenice cu care eseistul își „joacă” textul gândirii sale vii: el trece nonșalant de la patos la îngândurare, de la uimirea candid-copilărească la elanul ludic și la încântarea juvenilă cu care simți că le trăiește în fața unui text literar, a unui autor sau a unei idei.
Lucian Raicu este un moralist care nu se sfiește s-o declare asertiv, ca un principiu: „Lecturile care nu acționează ca o forță morală sunt inutile: uneori chiar dăunătoare.” Dixit!

Replicând celor care discută „despre declinul poeziei, despre dezinteresul cititorului față de poezie” , el scrie: „Dezinteresul față de poezie este dezinteres față de omenescul adânc al vieții, față de tragismul și de sublimul ei...Poezia este...esența incoruptibilă a literaturii în totalitatea ei. Și este chiar mai mult decât atât.”
Lucian Raicu meditează asupra semnificației general-umane a scrisului, avansând o interesantă motivație psihologică: ”A scrie dintr-un prea-plin...Am adăuga: dintr-un prea-plin dar și dintr-un prea-gol”…Marii creatori suferă – aș zice – de un soi de manie a insistenței, de un exces tautologic, care-i face să exprime în zeci și sute de feluri diferite același lucru, unul și același. Sunt niște geniali...pisălogi.”
Privind lucid și firesc propriile sale uimiri în fața misterului creației literare majore, Raicu le și justifică simplu și tranșant:, „Răspunsurile noastre pot fi greșite; și de cele mai multe ori sunt. Mirările nu sunt niciodată greșite.”
Dinlăuntrul condiției climatice a propriei sale naturi afectiv-cognitive, marele eseist dă cu tifla la „biata seriozitate” a lumii, elogiind aproape ștrengar umorul, ironia, spiritul mucalit, acestora nelipsindu-le, însă, în viziunea sa, o componentă tragică. Raicu elogiază pe acei mari scriitori care au știut „Să dea peste nas ursuzilor”. Extinzând sfera, el face apologia umorului: „ Nu poate face filozofie demnă de oarecare încredere cine nu are simțul umorului, simțul ironiei (reflex al ironiei ascunse în lucruri, în realități, în destinul uman), simțul derizoriului, simțul zădărniciei. Și nici critică literară, asta chiar se înțelege de la sine, nu poate face.”
Lucian Raicu este recognoscibil pentru că este inconfundabil: are un domeniu al său propriu, un stil , o atitudine, o definitorie tensiune a gândirii. Problematica lui este întotdeauna dusă până la ultimele consecințe. Temeiurile merg până la adâncimi: drama existențială a literaturii este cea a condiției umane însăși. Referindu-se la literatură, el scrie ca un dramaturg al fenomenului: „Să-i observăm precaritatea, să fim de-a binelea conștienți de slăbiciunea, vulnerabilitatea, lipsa de rezistență, în fața marilor încercări și suferințe, și chiar inutilitatea ei. Este ciudat că s-a născut, este și mai ciudat că a supraviețuit și încă mai ciudat că mai respiră și dă semne de viață..Literatura este precară. Dar și omul însuși este.”
Vorbind despre scrierile sale el mărturisea: „Am încercat să împing „explicația” spritului creator cât mai departe, cât de adânc simțeam că se poate merge, cât mă ajutau resursele.” Caz întru totul fericit, resursele l-au ajutat din plin să reușească în ambițioasa sa încercare. Profunzimea și acuitatea inteligenței sale, perspicacitatea și intuiția sa psihologică, imaginația sa, i-au permis să elaboreze texte situate în topul literaturii critice din România. De aceea, lipsa unei monografii Lucian Raicu în spațiul editorial supra-abundent al României ni se pare un fapt de-a dreptul de neînțeles. Un gol echivalând cu o țipătoare anomalie culturală.