agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1944 .



Mic studiu de alchimie
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [zgrimintes ]

2010-04-26  |     | 




Oare secundele au bătut până acum în zadar, oare ceasurile au pompat ca niște inimi fără sens sângele timpului?
Cert e că până acum nu s-a putut inventa încă elixirul vieții. Ah, nu s-a putut inventa, ah, nu s-a putut inventa!
Mă întreb: ce folos ar fi adus această descoperire umanității?
Îmi răspund: Oamenii ar fi ajuns să se strivească între ei, unii lipiți de alții, unii pe capetele altora, încât lumea s-ar fi umplut până la saturație de oameni, de bancuri de oameni. Și ca să încapă atâția în această lume strâmtă oamenii mari i-ar fi înghițit pe cei mici. Dar tot nu ar fi încăput, pentru că, mâncându-i pe ceilalți, oamenii mari s-ar fi făcut din ce în ce mai mari.
Da, dar dacă eram nemuritor aveam șansa să ajung un om mare.
Da, dar dacă eram nemuritor aveam neșansa să fiu înghițit între timp (ca Iona, în burțile oamenilor).
Da, dar dacă eram nemuritor aveam șansa să spintec la burți până când timpul își pierdea orice înțeles – timp dus la zenit.
Da, dar dacă eram nemuritor aveam neșansa ca tot spintecând la burți să nu mai termin niciodată –
eram condamnat să tocesc un infinit de cuțite într-un infinit de clipe, de minute, de ore, de zile, de săptămâni, de luni, de ani, de decenii, de secole, într-un infinit de milenii.
O, dar dacă eram nemuritor aveam șansa neșansa!
Să nu-mi zică nimeni că nu se poate inventa elixirul vieții. Elixirul morții cum s-a putut, vă întreb, cum s-a putut?
Da, dar dacă eram muritor aveam și eu șansa să fiu lăudat de posteritate.
Da, dar dacă eram muritor aveam neșansa să fiu lăudat de posteritate.
Da, dar dacă eram muritor aveam șansa să înțeleg ceea ce nu este de-nțeles – să înțeleg moartea.
Da, dar dacă eram muritor aveam neșansa supremă – să mor și eu ca toți muritorii.
O, dar dacă eram muritor aveam șansa neșansa!
S-a descoperit elixirul morții, o viperă a descoperit elixirul morții, sau o cobră, sau un critic literar, sau poate, (în mod cel mai plauzibil) chiar eu, de ce vă mirați, chiar eu…
De aici reiese că sunt muritor, îmi pare rău că sunt muritor, îmi pare rău nu îmi pare rău.

* * *
Poate că dacă eram nemuritor vă inventam elixirul vieții, ca să vă striviți între voi, unii lipiți de alții, unii pe capetele altora, unii în burțile altora, unii
tăind la burți, alții cosând la burți.
Sigur inventam atunci elixirul vieții, doar aveam timp berechet la dispoziție (a se vedea că berechet este egal cu infinit)... mai mult ca sigur că aș fi fost lăudat de posteritate. Dar atunci, logic, nu ar mai fi existat posteritate...
* * *

Iată ce lume perfectă și totuși absurdă. Imperfectă prin însăși perfecțiunea ei. Haide să prefacem eternitatea într-o oră, sau într-o secundă pe care s-o trăim fericiți de esența veșniciei. Atunci am simți timpul ca pe un sărut măsurat de o singură bătaie a inimii, e de ajuns o singură bătaie. Și ceea ce numim noi timp nu este altceva decât contracția, iar ceea ce numim netimp este moartea. Atunci inima ar avea doar o singură contracție, odihnindu-se apoi întru netimp.
Deși e atât de lungă, moartea nu ne ajută să descoperim elixirul vieții, s-ar contrazice pe sine cumplit.
Și dacă toate ni se opun acestei invenții noi trebuie să coborâm steagul în bernă? Cum mai rămâne cu alchimia noastră, cu viața noastră? Când ne mai descoperim viața?
Trebuie neapărat inventat elixirul vieții, nu pentru că ne-ar fi folositor ci numai din cauza ideii. Pentru că peste tot există ideea... dificilă de văzut... niciodată cu ochii deschiși, pentru buna ei observare trebuie să-ți închizi ochii și inima (ca organ biologic), să-ți deschizi ochii și inima (fațetă a timpului-sentiment). Când găsim ideea, în cel mai necesar mod, trebuie să o reducem din ce în ce, din esență în esență până ajungem la rezultatul ireductibil... nimicul... ne bucurăm că descoperind nimic de fapt am descoperit prea mult...

* * *
Alții voiau să transforme orice metal în aur. Eu vreau ca apa să curgă în sus. Neîmpinsă de nici o forță, nici măcar de cea a gândirii… invenție neinventată, încă!, presupune o răsturnare a lucrurilor… ce bine îmi pare că oamenii trebuie să întoarcă chiuvetele invers (se poate citi și în vers), ce bine îmi pare că râurile vor curge de la mare la munte, că eu voi curge de la pământ la cer.
Lumea îmi va spune că ceea ce fac eu este o iluzie optică - Fata Morgana - ,dar le voi da răspunsul: Aceasta este Fata mea, Fata care curge în sus! Puteți s-o pipăiți, Fata mea e materială, ea curge în sus, nu o ignorați!
Ne ciocnim mereu de idee. De ireductibil. Invenția mea e ireductibilă. Nimeni nu poate să mai reducă din ea – nici măcar s-o reducă la tăcere.
Mă îndrept cu siguranță către invenția mea. Tai mereu burțile oamenilor, ies din oameni și dau tot în oameni, ca Iona în burțile oamenilor. Știind că afară mă așteaptă ea, invenția. Doar pentru aceasta fac tot acest sacrificiu.
Gândesc că dacă nu-mi venea în minte ideea mă limitam la universul burții.
Gândesc că poate întreg universul e o burtă.
Gândesc că dacă ieșeam din burtă, apoi iară din burtă, din burtă, din burtă, aș fi ajuns la un moment dat să tai și ultima burtă – universul.
Gândesc că mai înainte de curgerea apei în sus trebuia să inventez elixirul vieții.
Gândesc că dacă eram nemuritor tăiam și universul.
Gândec că dacă tai universul, Burta-Univers, nimeresc în alt univers și, of, of, of, în universul acela vor fi iară mulțimi nesfârșite de burți…
Gândesc, dar ia să nu mă mai gândesc!, să nu mă mai gândesc la idee, dar cum să renunț la ea când de fapt ideea n-o gândesc ci o simt, o simt aici și aici și pe nicăieri și peste tot…
Să nu mă mai gândesc! dar nici nu mă gândesc!
Aud întruna cum apa curge în sus, aud dulcele ei murmur de simfonie plăcută psihicului, care de această dată nu mai curge în jos, spre Iad, ci în sus, spre Rai.
Curge în sus, spre idee.
Să nu-mi zică nimeni că nu se poate inventa curgerea apei în sus. Curgerea ei în jos cum s-a putut, vă întreb, cum s-a putut?
Este atât de ușoară această invenție, încât, paradoxal, nici nu poate fi realizată… vai, nu putem vedea invenția pentru că descoperirea ei e în ochii noștri… am puterea de a inventa să curgă apa în sus! Trebuie să aduc la origine dezlânarea esenței. Ireductibilă esența. Ireductibilă ideea.
Și acum vă-ntreb: se poate inventa să curgă apa în sus?
Poruncesc: Apa curge în sus, nu în jos!
Și iar vă-ntreb: poate să curgă apa în sus?
Nu vă grăbiți să răspundeți, gândiți-vă bine și între timp ce-ar fi dacă aș pune semnul întrebării cu vârful în sus?


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!