NEGRU PE NEGRU
de Aurel Pantea
-recenzie-

“Negru pe negru denumește o întreprindere hermetică, un fel de alchimie a poeziei, demers inițiatic, de metamorfozare a vorbirii moarte în muțenie vie. Carte geamană, ea închide un symbolon marcând încercarea de a comunica, unind două entități total diferite, scriitorul și vorbirea sa, precum și doi taciturni, poetul și cititorul.”

(Paul Aretzu, Vorbirea din mut)

Trebuie să îmi recunosc obscurantismul inițial încercat în momentul rostirii numelui poetului Aurel Pantea, care venea la curs să ne prezinte noul său volum de poezii, Negru pe negru. Mă așteptam să se așeze în fața noastră un îngâmfat plictisit, care să ne țină o lungă pledoarie despre ce persoană importantă este, ținând cont că a publicat nu știu câte cărți…Următoarele minute mi-au dat însă două palme revelatoare din punct de vedere literar și uman. Poetul acesta este om, un om cald, un om deschis, un om modest. Părea a fi cuprins de toate emoțiile posibile, aștepta să vadă o privire aprobatoare la finalul fiecărei poezii citite. Aurel Pantea părea a fi un debutant cu fiecare poezie dezvăluită; ne-a oferit explicații oarecum dezvinovățitoare. Nu sunt critici cele spuse mai sus, dimpotrivă! Imaginea creată a fost cea a unui poet care își sacrifică propria-i entitate senzitivă în neantul dureros al percepției psihologice umane.
Poetul s-a “înnegrit” și s-a aruncat în boxa neagră a trăirilor vizionare și amorfe ale imaginarului lăuntric. Această juxtapunere pleonastică a nonculorii negru poate crea o impresie a unei finalități nimicitoare, adâncită în muțenie și solitudine. Totuși, o lectură introspectivă a poeziilor face loc și atribuie volumului o luminiscență gnoseologică revelatoare. Titlul sugerează, deci, tocmai această percepție duală a psihicului uman, capacitatea de a se abandona în Nimic pentru a dezvălui Totul.
Ca elemente lirice, am întâlnit întrepătrunse timpul, moartea, realitatea, universul, liniștea, solitudinea etc. diseminate semantic în imagini deosebit de expresive.
Nu pot să nu remarc lupta obsesivă a poetului cu propriul lui eu pe care îl identifică în decăderile nervoase, și-l apropie, ni-l dezvăluie pentru ca în secunda următoare să îl renege violent. Traiectoria lirică a poetului se balansează între dorința asiduă de părăsire a neantului, de accedere a cunoașterii universale prin vorbire, expunere, chiar aruncare a unor termeni explicativi extremi și aborbirea lumii în ființa lui prin contemplativa liniște, prin muțenia spirituală.
Ermetismul lui Aurel Pantea este dat de stilul eliptic al construcției lirice: uneori lipsesc semne ortografice, alteori versuri explicative, poezii fără titlu. Este oarecum deranjant, în sensul că poetul este conștient de slăbiciunile traseului de autocunoaștere, dar încearcă să le ascundă. Aceste elipse pot contura atât ideea unui poet sigur pe el, pe sentimentele și psihicul propriu, dar pot scoate la iveală, de asemenea, o ființă epuizată în lupta de domolire a patimilor, a reacțiilor. Frivolitatea limbajului marchează aruncarea, sacrificarea chiar, a ființei în timpul care macerează senzațiile și deschide calea spre conceptele idealizatoare, care nu sunt degradabile.
Poetul manifestă obsesiv o dorință de purificare totală, prin impunerea unei austerități senzitive, prin încetarea revoltei împotriva realității dezintegratoare, prin redarea caracterului unic al existențialității.
Traseul liric al poeziilor încifrează ideea morții, obsedantă pentru autor, pe care o prezintă în mai multe ipostaze. Ea este perfida “arătare densă, opacitatea, tăcerea feroce,/ hrănindu-și fiul”, este nimicirea poetului în propriul său psihic devorator sau o atotprezență care dă naștere discursului liric, moartea privită ca paradoxala tămăduitoare a efemerității spiritului.
Poeziile lui Aurel Pantea înglobează o tensiune continuă, provenită din neobosita meditație, prin care poetul încearcă să pătrundă într-o lume imaginară, aflată dincolo de capacitatea revelatorie a psihicului uman. Poetul pare că se sacrifică aruncându-se într-o învălmășeală de stări, dezvăluiri, realități nemaîntâlnite, de care se simte dureros de atras, dar pe care nu le poate accede în totalitate, slăbiciunile-i incontrolabile reținându-l în luciditate și creând starea aceasta de tensiune prezentă în volum.
Poezia variază ideatic pe aceeași temă, de introversiune, de coborâre în reflexivitate, în încercarea de a cuprinde traiectoriile existențialității. Aspectele negaționiste ale textelor ne îndreaptă spre o neobișnuită analiză a morții metafizice la care se supune însuși poetul. Din fericire, acest abanon nu afectează la nivel de alienare psihicul poetului, în salvarea caruia intervine omeneasca frică de moarte.
Volumul din 2005 nu este altceva decât un palimpsest al celui publicat în 1993, o continuare perfecționistă a proiectului poetic început, o re-creație interioară.
Lectura volumului m-a purtat în cele mai “negre” imagini ale realității eidetice prezentate de autor. Cred că Aurel Pantea a reușit ce și-a propus prin acest volum: a atras atenția, a umilit oarecum cititorul prin imaginile macabre zugrăvite, dar tot el a lasat să se înțeleagă faptul că și-a sacrificat propria-i ființă în malaxorul angoaselor, tocmai pentru a-și proteja cititorul de o astfel de expunere. Alăturările de cuvinte sunt deosebit de expresive și cu toate că titlul volumului mă contrazice, poezia aceasta “neagră” luminează și, indirect, îndepartează cititorul de negaționism prin repulsia creată de imaginile conturate.