LA RÃSCRUCE DE VREMURI

de Scarlat Calimachi

Publicată de Editura Anima după ce timp de 40 de ani a fost păstrată în manuscris, cartea a fost lansată pe 15 decembrie 2009 la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu din București, sala Mircea Eliade (literaturi orientale). Criticul literar Barbu Cioculescu, directorul bibliotecii dr. Florin Rotaru, scriitorul Alex Rudeanu care a prefațat și îngrijit ediția și AS Prințul Dimitrie Calimachi au prezentat cartea și au glosat pe marginea vieții autorului. În paginile ce urmează voi prezenta câteva opinii personale asupra cărții, ca cititor ”amator” dar pasionat, alături de o prezentare pentru alți cititori – ”amatori” ori nu – care sper să fie cât mai mulți.

"La răscruce de vremuri" nu este un roman de acțiune. E mai degrabă un roman de idei, de atmosferă, o amplă frescă socială ce ilustrează o perioadă pe care astăzi unii am vrea să o uităm sau poate am vrea să nu fi făcut parte din istorie: nașterea și ascensiunea comunismului la noi. Alcătuit din trei mari unități structurale (părți), romanul pare și, conform celor care l-au cunoscut personal pe autor chiar este, în mare parte, autobiografic.
Prima parte poartă ca titlu chiar numele personajului central al poveștii: Roman Turculeț, fiu de neam vechi de boieri, descinzând pe linie paternă din os domnesc. El are un fel de complement, de pereche, în persoana lui Pamfil Ababei, prieten din copilărie, fiu de învățător, elev cu calități excepționale, ajuns un profesor erudit. Firul narativ se țese din dialogurile, scrisorile, memoriile și gândurile acestor două personaje cheie, punctând, discontinuu, episoade din viața lor, înlănțuite mai mult sau mai puțin cronologic. La fel ca într un album de fotografii, viața personajelor este eșantionată la vârstele definitorii: primul război (mondial), prima iubire, primul contact cu ideile militante comuniste. Stilul este oarecum cinematografic, personajele se auto și inter-definesc prin dialoguri, după scurta prezentare telegrafică făcută de autor la început, iar glasul auctorial nu se aude aproape deloc. Narațiunea se îndreaptă apoi încet dar sigur pe făgașul concepțiilor politice de stânga, la început inactive, latente ale lui Roman, obiector de conștiință la nedreptățile sociale și susținător al unui socialism umanist și utopic, pe care mulți intelectuali (dar puțini latifundiari) ai acelor vremuri îl îmbrățișaseră. Prin contrast și pe măsură ce un al treilea personaj se insinuează în viața celor doi prieteni, facem cunoștință și cu cealaltă doctrină de stângă extremă, radicală – comunismul, personificat prin Vera, cea care avea să devină soția lui Pamfil, activistă convinsă și devotată, gata să sufere persecuțiile cuvenite unei activități ilegale. Singurul conflict de idei între cele două doctrine pare a fi credința în Dumnezeu care le așează totuși pe poziții ireconciliabile. Și una și alta sunt însă în stadiul embrionar și se vor a fi un răspuns nu numai la nedreptățile sociale ci și la doctrina legionară și la fascismul în ascensiune. Foaia de parcurs a lui Roman Turculeț, ca și prima parte a cărții se finalizează cu arestarea sa la începutul celui de-al doilea război mondial pentru activitatea ca director al unei reviste de stânga, după ce un vis premonitoriu îi prevestește martiriul.
În partea a doua a cărții autorul schimbă registrul stilistic, abandonând temporar pe cei doi protagoniști dar și parcursul narativ liniar. Eșantionarea nu se mai face pe abscisa timpului, pentru că timpul este ”oprit” la un anume moment istoric, în chiar centrul răscrucii de vremuri. Cititorul are acum de-a face cu un puzzle de destine, de episoade de viață, ce pot fi privite ca tot atâtea studii de caz, fiecare având în prim plan un alt personaj – portofoliul acesta de destine îmbogățindu-se permanent ca un aluat ce înglobează în final toate ingredientele necesare. S-ar putea spune că personajele – unele alternând episodic, altele având apariții meteorice – sunt arhetipale, fiecare definind câte o pătură socială. Aproape că nu rămâne niciuna fără ”reprezentare” ca într-o adevărată Arcă a lui Noe, așa cum spune însuși scriitorul într-una din puținele intervenții ca narator (mai multe totuși ca în prima parte). Destinele se intercalează, se întretaie în cel puțin două puncte comune: o ”înrudire” geografică (majoritatea sunt ca și protagoniștii primei părți din târgul ”B” – Botoșani, putem reconstitui astăzi la lectură – sau din vecinătatea acestuia, și una ”temporală” – o contemporaneitate circumscrisă anului de grație 1944, care dă și titlul seriei. Boieri și prinți de viță veche (casta lor e cel mai substanțial reprezentată numeric), aristocrați parveniți, înalți magistrați ai regimului, intelectuali de provincie, funcționari, profesori, învățători și preoți, soldați care luptă pe front, mame și logodnice îndurerate, curtezane și ofițeri germani, poeți și artiști, savanți, muncitori și țărani, negustori și meseriași evrei, își deapănă povestea, toți ajunși în acest moment de răscruce cu consecințe care le bulversează viața. Redundanța obsesivă a știrii ”nemții pierd războiul, vin armatele sovietice!” pune în lumină două tipuri de reacții antagoniste ale celor ce iau parte la evenimente, după cum speranțele le sunt spulberate sau dimpotrivă, li se prefigurează împlinirea mult așteptată.
Ștafeta povestirii trece de la un personaj la altul încât nu se poate spune per ansamblu că vreunul are consistența unui personaj principal (mai pregnant pare a fi totuși boierul Vasile Veveriță, vecinul de moșie al lui Roman și nașul fiului acestuia, în fapt singurul personaj care face legătura cu prima parte și al cărui destin va transcende bariera vremurilor, figurând și în ultima). Adevăratul personaj este însă unul colectiv, poporul român, al cărui portret se întrevede în această suprapunere de portrete individuale, amintindu-mi oarecum de un colaj imens de fotografii care există la Domul Mileniului din Greenwich și care se vrea a fi un portret al națiunii britanice. Portretul nostru, cel puțin la acea dată, nu este prea măgulitor. Corupția, mercantilismul, grija exclusivă pentru interesul propriu, lipsa de înțelegere, de solidaritate socială, chiar și la vremuri grele (poate cu excepția unui oarecare spirit de coterie al marii moșierimi ai cărei membrii se găzduiesc unii pe alții și gustă împreună ceea ce a mai rămas din viața mondenă), sunt coordonate universale și omniprezente în toate capitolele acestei părți. Cel sătul nu crede celui flămând, nu vrea să știe de existența lui nici măcar în artă, fiindcă strigătul de disperare, chiar și din pânzele unui tablou sau din portativul unei simfonii, i-ar tulbura somnul pe care vrea cu ipocrizie să și-l păstreze liniștit.
Acum, comunismul este gata pregătit pentru o naștere spectaculoasă. Și pare pentru mulți, singura ieșire dintr-o situație critică, un fel de "panacea universalis" care va asigura pe termen lung pace și prosperitate, și de care se sperie doar cei ce au conștiința pătată. Pe măsură ce acest sub-roman de sine stătător se apropie de final, paginile aduc o anume empatie cu personajele si chiar suspans. Deși cunoaștem la ora actuală rezultatul acestui uriaș experiment social, aproape că nu poți să nu simpatizezi cu hotărârea ceferistului Axente Savciuc de a-și urma chemarea sau să rămâi indiferent la moartea lui. Sau să nu te bucuri când la sfârșit afli despre medicul militar Cernăuțeanu – condamnat la moarte pentru opiniile sale – că a supraviețuit ca să-și ducă mai departe idealul.
Nici un amănunt de decor nu e negijat. Autorul își cizelează fiecare episod cu grija cu care regizorul unui film de artă își construiește cadrele. Urcușul lecturii e poate anevoios pe alocuri și riști uneori să nu mai vezi drumul, dar „peisajul” te captivează. Istoria se respectă întocmai iar seria ajunge la final odată cu întoarcerea armelor împotriva trupelor fasciste.
Partea a treia și ultima desăvârșește și de fapt face să se contureze romanul ca întreg. Niciuna dintre cele două părți anterioare n-ar putea avea o viață intrinsecă fără acest vârf al piramidei care la rândul lui se sprijină atât pe incursiunea în prima tinerețe a lui Roman Turculeț, ce își reia în primire rolul de protagonist și de glas al autorului cât și pe polifonica reconstituire a anului de răscruce din partea a doua. Abia acum înțelegi încotro se îndreaptă de fapt, intențiile autorului și îți dai seama că primele două părți au fost indispensabile susținerii mesajului cărții. A treia parte intitulată „Pe drum nou”, este în mod evident plasată temporal în partea cealaltă a intersecției. Narațiunea face un salt în timp, către anii 50, dar după un succint paragraf introductiv, ea face o regresie, ca pentru a continua filmul de acolo de unde el s-a întrerupt: arestarea și încarcerarea politică a lui Roman pentru activitatea sa de stânga. Urmează apoi o parte extrem de densă, de trăiri încifrate într-o atemporalitate și parcă o a-spațialitate obișnuite pentru cei care trec prin experiența morții. Viața lui Roman – acum prefect al județului, dar încă ne-membru al partidului comunist – este pusă sub semnul întrebării de un atentat, dar ai senzația că lucrurile acestea se puteau petrece oricând și oriunde, sub aceleași coordonate perene ale destinului omenesc. Revenirea în prezent și în concretul vremurilor este însă inerentă, și ea vine alături de o mare dezamăgire. Deși comuniștii sunt acum la putere, societatea „în care să domnească dreptatea, cinstea, frumosul” – atât de așteptată, pare încă un vis îndepărtat. Drumul nou se dovedește a îndreptăți un "vae victis" pentru cei ce s-au sacrificat și au crezut în el. Ilegalista Vera se sinucide din dezamăgire (totuși, ca cititor găsesc cam greu credibil acest gest al ei doar prin prisma motivelor expuse) dar în fond poate că e vorba despre ceva ce se vrea simbolic. În orice caz, Roman Turculeț nu pare nici acum să înțeleagă eșecul doctrinar, eroarea de fundament ideologic a comunismului, ci doar crede, idealist, că încă nu există resursa umană aptă să-l construiască. Încrezător în viitor, el își exprimă nădejdea că „omul nou” va apărea după ce vechile generații viciate de metehnele burgheze (în fapt, de tarele speciei umane) vor fi ajuns la extincție. Justificarea gestului său din trecut – acela de a-și vinde moșia pe preț de nimic țăranilor care o munceau – justificare făcută în fața vărului-călugăr Alecu, acceptat cu generozitate ca și colocatar la castelul familiei – lămurește abia acum câteva aspecte. Gest de conștiință sau de oportunism politic? îl chestionează impudic vărul. Și una și alta, dar oportunismul nu se leagă de vreun interes personal ci mai degrabă de un moment istoric, de o dorință de a face de bună voie ceea ce urmau să impună în curând evenimentele (printre rânduri totuși ne dăm seama că Turculeț a fost recompensat de regim prin aceea că nu i s-a confiscat căminul care făcea parte din ființa sa).
„Roman Turculeț avea o fire alcătuită din contradicții” îl portretiza autorul în primele pagini ale cărții. Caracterizarea se adeverește într-un fel. Deși se consideră un bun creștin și dezicerea de Dumnezeu cerută la intrarea în partid îl împiedică să accepte acest lucru, el este și aici un fel de dizident, un eretic mai degrabă. Deși nu se spune mai mult în carte, e evident că ascultarea e doar o parte a credinței, cealaltă – încrederea – lipsindu-i personajului în măsura în care el consideră, ca și comuniștii, că Raiul se poate construi pe pământ și doar cu voia omului.
Interesant este însă de aprofundat și cercetat un lucru, care, deși ar părea evident, poate în realitate stârni controverse. Ce ar fi făcut indezirabil acest roman pentru publicarea în anii comunismului? De ce a fost un roman de sertar destul de straniu ca specie – un roman ”de stânga” de sertar? Firește, dacă el ar fi bătut la porțile editurilor în anii pro-sovietici, afirmații de genul executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Canalul, arestările abuzive și morții din închisoare sunt crime politice ar fi fost poate caz de condamnare. Dar romanul s-a născut în manuscris în anul 1969, mai precis a fost finalizat în acel an. An care, așa cum știm, era deja în preludiul unei epoci noi – desigur, ”Epoca de aur” - caracterizată nu atât de un fundamentalism politic cât de cultul personalității în plină ascensiune de imagine a dictatorului Ceaușescu. Poate că o enunțare deschisă a erorilor trecutului comunist n-ar fi fost privită chiar cu ochi răi dacă autorul ar fi apologizat noile vremuri. Oare, ar fi deranjat cu adevărat concepțiile ”mic burgheze” sau ”obscurantiste” ale personajelor? În fond, ele sunt doar niște personaje. Faptul că autorul nu le moralizează, nu le ”pedepsește”, nu ”ia atitudine” în mod ferm și elcovent? Poate că cenzura i-ar fi cerut tovarășului scriitor Calimachi nu atât să scoată pasaje, cât să adauge unele din care să rezulte că apariția ”omului nou” a devenit realitate. Și personal, nu m-ar fi mirat să-i fi cerut să adauge pe undeva prin vastul portofoliu de personaje și două anume, care să indice măcar simbolic pe ”El” și pe ”Ea”, nelipsitele personaje ce își făcuseră loc în toate manifestările artei. Este puțin probabil ca autorul să fi acceptat un asemenea compromis dar nu cred că acesta a fost în ultimă instanță motivul pentru care prințul i-a încredințat prietenului său de încredere manuscrisul în așteptarea unor vremuri mai propice. Înclin să cred că motivul pentru care s-a temut că acest roman era nepublicabil la acea dată era altul. Dacă citim cu atenție un anume paragraf, vom avea probabil cheia problemei.
"... va veni mai curând sau mai târziu – spune profetic autorul - ziua în care toți ”românașii noștri” își vor zice comuniști ... îi vei vedea pe toți atârnați de anteriul comunismului smulgând bucăți din el, fiecare o bucată, spre folosul lui încât într-o bună zi anteriul va fi o zdreanță pe care nimeni n-o va mai putea drege".
Asemenea rechizitorii usturătoare la adresa firii umane și nu la adresa comunismului ar fi făcut imediat romanul dezavuat în fața mărunților indivizi ai cenzurii pentru că e ușor de înțeles că s-ar fi recunoscut pe deplin în această caracterizare. Și totuși, autorul, răbdător și încrezător ca și personajul său a așteptat nu căderea comunismului – impredictibilă în timpul vieții sale – ci probabil – apariția acelui om nou și a acelei societăți utopice în care adevărul să poată fi spus și acceptat.
Oricum ar fi fost destinul acestei cărți – monumentale – cum o caracterizează prefațatorul și păstrătorul ei timp de 40 de ani, scriitorul Alex Rudeanu, ea a văzut în sfârșit lumina tiparului la această altă răscruce de vremuri a anului 2009 și aș dori din tot sufletul să aibă succesul comercial și de critică pe care îl merită. Fiind însă o construcție atipică și deosebit de lungă – cu toate ”trucurile” de tehnoredactare ale editurii (de apreciat curajoasa decizie a editurii Anima de a o publica și încă din fonduri proprii): formatul de carte de raft puțin utilizat pentru beletristică, sublimarea tabulatorilor de început de paragraf, despărțirea în silabe (n-am mai întâlnit-o demult în această epocă a calculatorului) – cartea poate ”speria” – mă tem – prin amploare pe grăbitul cititor contemporan, fie el amator sau profesionist. Cine se încumetă însă și primește provocarea s-o parcurgă până la capăt va avea o mare satisfacție intelectuală la sfârșit și o va păstra pentru a fi citită și de generațiile viitoare. În fond, fiecare carte valoroasă își selectează cititorii.