Parcă mai ieri citeam și mă uimeam: cum poate Camelian Propinatu, autor din România, să considere că peste râul Prut este tot o Românie. Un al doilea stat, se poate considera, deaceea am zis:
Vă rog să mai stați un pic! Fiindcă peste Prut spre Nistru și dincolo de fluviul cel rece și mai mare astăzi nu mai este nici un fel de Românie, ci e o doar parte din fostul principat Moldova, o parte anexată în 1812 la imperiul Rus, apoi în anul 1940 din nou pierdută de România, cedată Uniunii Sovietice cu un dictator în frunte din care tot cu vreo 60-70 de ani în urmă, s-a “născut” în captivitatea stalinistă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar apoi ea s-a proclamat independentă de Uniunea Sovietică în 1991 intitulându-se Republica Moldova.

Am citit și cum se exprimă Alexandru Vakulovski despre Paul Goma. Mi-a plăcut, sincer vă spun că mi-a plăcut. De fapt judecați și dumneavoastră. De la început.

"Biografia lui Paul Goma bate ficțiunea. Chiar seacă, compusă numai din date, ea nu poate să nu te cutremure. Pare prea mult pentru un singur om, mult prea mult. In toate pozele, chiar și din tinerețe, era cărunt. Ma intreb ce culoare a avut inainte părul lui Paul Goma. Cand a devenit cărunt? Dupa arestările din liceu? Sau când era deja in anul III și a fost transferat la parnaie? Biografia lui Paul Goma pare a fi o tara. Sau doua. Sau mai multe?
Într-o carte de a mea de creionări intitulată “Nume și Lume”, Chișinău, “Pontos”, 2008 la pagina 106 notam și eu că, dacă lui Pavel Nică, un ziarist și scriitor pe care l-am cunoscut în redacția unui ziar editat la Chișinău, Cernobâlul i-a luat tot ce avea el mai scump, apoi lui Paul Goma nu mai știu cine i-a luat Mana.
Ironizam, bineînțeles. Fiindcă lui Paul Goma i-a luat satul Mana, în care el s-a născut la 2 octombrie 1935, același “balaur,” dar cu dinții de aur, rebotezat în Uniunea Sovietică. Mai notam în aceiași pagină că Paul Goma, născut la Mana, raionul Orhei, își are rostul în viață departe de baștină, în Occident. Ba și se mai căsătorește acolo, la 7 august 1968 cu Ana-Maria Năvodaru.
La cei 70 de ani ai dumnealui o publicație periodică intitulată “Flux” nota că Paul Goma este primul disident român… Aici poate că ziarul exsagera. Că au mai fost și alți disidenți...
Mai departe se spunea că “lupta lui nu s-a terminat nici astăzi. Ca și lupta altor scriitori ca Iurie Colesnic (căruia îi salutăm al optulea volum din Basarabia necunoscută), ca și Mihai Cimpoi și destui alții, deși în istoriile literare vaste, scriitorii basarabeni, luptând mai mult pentru limbă, nu prea escaladează statutul de autor de dicționar, așa și explicându-se, poate, de ce dacă tastezi pe motorul de căutare Humanitas cuvântul "Basarabia" nu găsești decât Istoria lui Ion Nistor, îngrijită de Stelian Neagoe acum vreo douăzeci de ani.
Într-un fel sau în altul aici îi dau crezare autorului român. Fiindcă și dumnealui are aici dreptate.
Alt nume din cartea mea "Nume și Lume" – Nicolae Corlăteanu, la 75 de ani din ziua lui de naștere mi-a părut mai modest decât Paul Goma, ba chiar prea modest, cu toate că Nicolae Corlăteanu era déjà membru titular al Academiei de Științe a R. S. S. M. (numită Moldovenești). Era doctor în filologie, professor, laureate al Premiului de Stat al aceleiași R. S. S. M. Eram și noi cu toții pe atunci în anul 1990, la începutul lunii mai.
Astăzi Nicolae Corlăteanu născut la 14 mai 1915 nu mai este printre noi de la 21 octombrie 2005. Dar i-a rămas testamentul său în care spune răspicat: “Cred în izbânda limbii române.” Consider că i-au rămas pământenii lui mai tineri, care îi vor continuă lupta. Bineînțeles, printere dânșii îl considerăm și pe Paul Goma, care deși fizic nu e pe aici, dar tot luptă, de acolo, de departe.

Apreciez și definiția dată de domul Camelian Propinatu despre deosebirea dintre cărturarul basarabean și specia bucureșteană ce se poate preta să-ți calculeze, cu piele de iepure sau de vulpoi în spinare, cam cât ne-ar costa Unirea, sau un război economic cu Rusia, este că primul nu se mai teme de imperialistul rus sau bolșevic, deci nu se teme de nimeni, așa că va merge cu adevărul lui până în pânzele albe, ca răzeșii sadovenieni. Iată de ce Chișinăul este lățit cu parcuri cam cât tot Bucureștiul, la o populație de vreo trei ori mai mică: mândra capitală de pe Bâc ignoră amenințarea că vor tăia prietenii cei uriași energia troleibuzelor. Las' că-i bine!
Până aici, parcă e bine.
Dar să știți că nu-i chiar așa.

Mai departe, doresc să vă spun și eu ceva. Că nu întâmplător am plasat acest text pentru Dumneavoastră!
Pentru că intenționam să vă povestesc cum l-am cunoscut de la distanță pe Paul Goma și cum se merge în realittae cu autocarul pe asfaltul neted-neted ce întretaie satul Mana și te duce direct la mănăstirea Curchi. Pe bune că vreau. Dar nu mă grăbesc, chiar dacă, au mai rămas doar câteva zile până la 2 octombrie.

Pentru că știu că, după o absență de 66 de ani unul dintre cei mai cunoscuți disidenți români, scriitorul cu renume mondial, Paul Goma, a primit bucuros invitația Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova de a reveni în locurile natale. Celebrul scriitor și militant anticomunist era așteptat încă din vara acestui an ca să vină la Chișinău pe 2 octombrie 2010, exact în ziua când va împlini 75 de ani. Am ajuns déjà în septembrie, în ultima zi.
De evenimentul preconizat ne despart doar două zile, sau chiar una singură. Dar organizatorii vizitei disidentului încă nu au un plan concret de promovare a evenimentului. Deocamdată, n-am auzit nimic despre aceasta la radio, la televiziune.
Iar în satul Mana nimeni încă nu știe de „revenirea acasă” a lui Paul Goma. Nu știu nimic cei care locuiesc în casa părinților lui.
Nu știu nimic copiii care învață la școala din satul natal al scriitorului.
Nu știa nimic tânăra educatoare Lilia Popescu de la grădinița din Mana (o grădiniță cu doar 21 de copii), fiindcă nu a fost anunțată de nimeni. Când poeta de la Chișinău Irina Nechit, i-a spus vestea, ea, Lilia, s-a bucurat: „Vine Goma?! Noi îl vom primi cu toată căldura pentru că în fiecare an, de ziua lui, facem simpozioane la școală, o dată am făcut o manifestare chiar și la grădiniță. Vom organiza și întâlnirea preconizată de pe 2 octombrie. Nu ne vine să credem că va fi printre noi”.
Iată așa, parcă stau lucrurile la baștina lui Paul Goma, care este autorul a 30 de volume, dintre care menționăm „Ostinato” (1971), „Gherla” (1976), „În cerc” (1977), „Garda inversă” (1979), „Culorile curcubeului ‘77” (1979), „Patimile după Pitești” (1981), „Soldatul câinelui” (1991), „Bonifacia” (1986), „Din Calidor” (1987), „Arta refugii” (1990), „Astra” (1992), „Sabina” (1991), „Amnezia la români” (1995), „Justa” (1995), „Jurnale” (1997-2004), „Basarabia” (2002), „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii” (2003).

Pe 9 aprilie 2010, scriitorul nota în Jurnalul său: „Am mai scris, repet: fiind convins că nu există viață după asta, mi-am făcut viața de acum ca pe unica și ultima șansă de a face ceva.
Știu, pre-știu că în acest an, 2010, voi pleca…
Dacă se va întâmpla pe 2 octombrie, voi primi „evenimentul” ca pe un dar, ca pe o floare – „cu prilejul împlinirii a 75 de ani”.
E greu să comentezi astfel de rânduri. Sperăm din toată inima că ele nu sunt o premoniție. Și îl așteptăm duminică pe Goma plecat din Basarabia cu aproape 60 de ani în urmă, iar din România de ceva mai devreme, ca el să revină acasă măcar pentru câteva zile de toamnă.