Am citit cu plăcere romanul “Bărbați care urăsc femeile”, prima parte din trilogia ”Millennium”, a suedezului, un fost ziarist incomod. L-am cumpărat recent la preț promoțional împreună cu “Gazeta Sporturilor”. Inițial am privit romanul cu circumspecție, din cauza succesului său comercial, zgândărit de suspiciunea că faima i se datorează în principal unei magistrale campanii de marketing. Cât și faptului că autorul a murit la 50 de ani, subit, după o criză cardiacă, înainte de a-și vedea publicate tomurile ce însumează 1935 de pagini, devenind, după o expresie cunoscută, “un mort frumos”, ceea ce a impulsionat vânzările pe considerente psihologice ușor de înțeles. Cele 40 de milioane de exemplare vândute din trilogie au făcut să se discute despre Larsson ca despre al doilea fenomen suedez de amploare mondială, după ABBA. În țările nordice doar Biblia a înregistrat vânzări ca romanele lui.
Fermecat realmente de tăietura aproape de perfecțiune a frazelor scriitorului, de talentul său de povestitor, am ignorat pe moment o senzație de déjà vu, care părea să se amplifice în mine, când eram atent la raționamentele lui Mikael Blomkvist, personajul principal din “Bărbați care urăsc femeile”, ziarist ca și Larsson, care cercetează povestea unei fete de 16 ani, dispărută în urmă cu 40 de ani, Harriet Vanger, anchetă rămasă nesoluționată de poliție. Mikael Blomkvist reușește să finalizeze cazul. Și chiar s-o descopere pe Harriet Vanger în viață, ascunsă în Australia. N-a fost o crimă cum s-a crezut, în schimb alte femei au fost omorâte de un cuplu de criminali în serie, tată și fiu, iar Harriet Vanger a stat atâția ani departe de casă, neștiută aproape de nimeni, de teama ucigașilor care îi erau rude.
N-o să povestesc acțiunea romanului. O să mă opresc la ce mi-a dat din start senzația de déjà vu, apoi certitudinea de déjà vu. Ziaristul Mikael Blomkvist descifrează misterul extrem de ingenios datorită unei fotografii din ziua dispariției Harrietei Vanger, realizate de un fotoreporter. În ea se vede o fată blondă de 16 ani, Harriet, pe o stradă, în timpul unei serbări, cum se uită speriată spre celălalt trotuar. Lângă ea se mai află o tânără femeie, în trecere prin Hedestad, care fotografiază chiar trotuarul spre care privește speriată Harriet Vanger, spre același unghi. Mikael Blomkvist își imaginează că Harriet l-a văzut pe cel care i-a provocat dispariția, și cu fotografiile obținute de la femeia de lângă fată dezleagă misterul. O fotografie duce la clarificarea unui amănunt intrigant dintr-o altă fotografie și la rezolvarea unui caz.
Terminând lectura cărții, am început să mă documentez. Am tastat pe Google alăturat numele Stieg Larsson + Alberto Ongaro. Nimeni n-a observat vreo legătură între cei doi, nici o urmă. Am încercat, dar n-am reușit, să iau legătura cu romancierul italian Ongaro. Fiind mai în vârstă, este născut în 1925, probabil că nu este obișnuit cu netul și n-am aflat o modalitate electronică de contact. Iar de telefonat prin Italia la întâmplare mi s-a părut cam peste mână. Oricum, sunt convins că italianul n-a citit cartea suedezului, pentru că altfel n-avea cum să tacă și presa să nu declanșeze un scandal de proporții. Precis o să-l caute colegii ziariști după această dezvăluire în premieră mondială din “Agenția de Carte”. Dintre romanele lui Ongaro, ziarist ca și Larsson, corespondent la prestigioasa revistă ”L’Europeo” amintesc: ”Il complice ”(1965), ”Un romanzo d’avventura” (1970), ”La taverna del doge Loredan” (1980), ”Il segreto di Caspar Jacobi” (1983), ”La partita” (1985), ”L’ombra abitata” (1987), ”Interno argentino” (1990), ”Passaggio segreto” (1993), ”Hollywood Boulevard” (1997), ”Il segreto dei Segonzac” (2000), ”Rumba” (2002), ”La strategia del caso” (2003), ”Il ponte della solita ora” (2006), ”La versione spagnola” (2007) și “La maschera di Antenore”(2009). După ”La partita” s-a turnat un film în care a jucat Faye Dunaway.
Să trec la legătura dintre Stieg Larsson și Alberto Ongaro. Ultimul, în romanul “Umbra locuită”/ ”L’ombra abitata”, publicat și la noi la editura “Echinox” din Cluj, în 1991, într-o colecție coordonată de regretatul Marian Papahagi, narează despre o fată dispărută, după cronologia textului, cu 27 de ani în urmă. Lui Rose Laffite i s-a pierdut urma în mai 1958, în Parisul lui Yves Montand, Sartre, Malraux și Gérard Philipe, iar problema dispariției este elucidată tot pornind de la o fotografie, care ne pune pe urmele altor fotografii, surprinse de al doilea fotograf, iar în una, pe trotuarul de vizavi, unde este surprinsă Rose Laffite împreună cu iubitul, se află viitorul ei ucigaș. La Ongaro fata căutată chiar moare. La ambii prozatori, criminalii se sinucid. Când am citit, cu mulți ani în urmă, “Umbra locuită”, roman valoros, m-a surprins tocmai această ingenioasă și memorabilă soluție auctorială, misterul elucidat de fotografiile a doi fotografi, aflați în același loc, apăsând declanșatoarele aparatelor fotografice cu frenezie în același timp.
A citit Stieg Larsson “Umbra locuită” a lui Ongaro? Avea cum. Avea ocazia. Dacă, da (ceea ce nu mai avem cum să aflăm, suedezul a dus în mormânt răspunsul), atunci l-a furat pe Ongaro. Și succesul lui Larsson are la bază și extraordinara idee cu fotografiile, pe care stă, de fapt, o parte a osaturii intrigii din “Bărbați care urăsc femeile”. Trebuie să menționez că Ongaro a fost tradus într-o mulțime de limbi, fiind deosebit de apreciat în Italia.
(Text apărut pe Agenția de Carte)