Expansionismul unor religii se bazează pe intuirea unei omeniri unice, ca unitate coerentă și universală, sau mai bine zis, pe conceperea unei omeniri descinzând dintr-o pereche primordială ori dintr-un grup restrâns de ambe sexe. Augustin, în "De civitae Dei" se sprijină pe narațiunea biblică asupra acestei origini umane (Perechea Adam-Eva), în conceptul unei filosofii a istoriei privind omenirea ca unitate. Dar, bineînțeles, concepția augustiniană consideră istoria, în fluxul ei general, ca și fapte colective alcătuindu-i detaliile evenimențiale, într-o dependență strictă de o voință unică - aceea a lui Dumnezeu sub egida căruia se desfășoară lupta între divin și terestru (civitas Dei și civitas terrena). De o parte este deci această voință dumnezeiască, de altă parte liberul arbitru omenesc, mântuirea fiind decisă pentru elita umană care își desăvârșește iubirea față de Dumnezeu printr-o devoțiune totală ce nu mai lasă loc interesului pentru sine a insului. Dar, cercetată îndeaproape, concepția augustiniană, datoare în anumită măsură gândirii neoplatonice, nu e străină nici de ecourile discrete, subliminare, ale străvechiului totemism tribal, după cum nici de concepția dualistă migrând, într-o epocă precedentă, dinspre Asia religiilor dualiste, în deosebi din zoroastrism.

Orice expansiune religioasă este dictată de un orgoliu al universalității potențiale. Dar unii autori catolici pun în relație cu universalitatea anume intransigența doctrinară. Iată un exemplu aproape ludic, din filosofia lui Jacques Maritain: "Universalitatea adevărului și a credinței, care exclude eroarea, este chiar condiția universalității dragostei, care nu exclude nimic din ceea ce este. Universalismul autentic este centrat. Un oraș este în centrul universului și îi constituie unitatea. AMOR este același cuvânt ca și ROMA." (Primauté du Spirituel) Acest sofism mediocru, mai candid decât întregul ciclu antic al tuturor centrelor mitice ale universului (ca de pildă Delphoi din Hellada, depozitarul pietrei sacre Omphalos, ca anterior templul E-Saggila din Babilon, ca marea piramidă din Cholula în America precolumbiană sau, Kaaba din Mecca), întrucât se sprijină pe un joc anagramatic, practicat de romani cu mult înainte de creștinism, nu poate confirma tendința orgolioasă spre universalitate a marilor religii consolidate în aria internațională, o tendință care fără îndoială există, dar din cu totul alte motive și nu e specifică numai creștinismului catolic. J. Maritain adaugă într-o notă de la sfârșitul aceleiași lucrări: "Exclusivism și universalitate, iată semnele Bisericii Vechiului Testament (și care se vor menține, într-un sens desăvârșit, în Biserica celui Nou). Exclusivism în prezent, dar universalitate viitoare.... Acest exclusivism și această universalitate vor deveni Unitatea catolică, ceea ce este pentru totdeauna întregul caracter al Operei Domnului Isus".

În cadrul creștinismului, expansionismul iezuit este poate cel mai simptomatic în lumina ideii de râvnă spre universalitate pe care o include această religie și în special ramura ei catolică. Observând că simpla activitate misionară, adică atragerea de prozeliți prin expunerea pură a doctrinei, nu era suficientă. Ordinul iezuiților a inventat acea systema accomodativa care nu s-a rezumat doar la cele trei principii ale ei, părând a privi numai codul moral intern și disciplina spirituală a ordinului, ci a fost și un instrument, în noțiunea mai largă, de acomodare la specificul tradițional al regiunilor geografice frecventate în scop misionar.

De multe ori, misionarii iezuiți ocoleau chiar dogmele în numele cărora își desfășurau activitatea, numai ca să poată ține seama de moravurile și datinile popoarelor ce urmau a fi atrase spre creștinism,.