Vestea despre decizia României de a trece la amplasarea pe teritoriul său a unei componente a scutului antirachetă occidental a relansat polemica în mass media și unele cercuri politice interne. Deși se recunoaște și se declară oficial că această acțiune nu este îndreptată împotriva Rusiei, în mentalul public autohton rămâne însă sedimentată convingerea că marea putere răsăriteană reprezintă și în continuare principala amenințare reală pentru noi. Memoria noastră istorică și urmele arheologice păstrează amintirea strămoșilor noștri traco-daci ce se întindeau până dincolo de Nipru și că, în principal, rușii au fost cei care au tot „mușcat” din acest imens spațiu, înghesuindu-ne statal dincoace de Prut. Deși pactul Ribbentrop - Molotov a fost denunțat, datorită intereselor și amestecului lor, Basarabia continuă să rămână ruptă de trupul patriei. Tot Rusia a fost poate cea care la Malta a impus „soluția postdecembristă” pentru Romania și prin “turiștii” și “emanații” ei au ajutat-o să se materializeze.
Demonstrația de forță făcută la recenta paradă militară, de 9 mai, de la Moscova avertizează că, deși pe hartă denumirea statului e „Federație”, în conștiința actualei elite politice și a urmașilor mujicului numele țării e “Velikaia Rasia”. Chiar dacă a fost alipită fostei URSS, imaginea vulcanului stins își păstrazi expresivitatea și pentru actuala Rusie, stârnind neliniștește în continuare. Moștenitoare a colosului sovietic ea rămâne a doua putere militară a lumii stăpânită în străfunduri încă de spiritul imperialist, alimentat secole de aspirațiile panslavismului, ce poate să erupă în forme imprevizibile. După eșecul proiectului de slavizare a marxismului (leninismul sovietic), noua Rusie se poate regenera în cadrul unui alt proiect cu geneză arhaică – rusificarea (slavizarea) ortodoxiei. În timp ce Occidentul, prin integrare, își diluează substanța identității, transgresând către o altă spiritualitate, Rusia își redescoperă identitatea înăbușită o vreme în cadrele fostei URSS și probabil, pe măsură ce-și va normaliza și stabiliza situația internă, va reîncepe să și-o reafirme la exterior, în criză de alte mijloace, chiar în forme violente. Se poate spune, analizând aceste temeri, că deja, inconștient, vestul european gravitează în jurul Rusiei, fie și numai pentru că o plasează în centrul preocupărilor sale născute din neliniștea ce o provoacă evoluțiile, potențial încă imprevizibile, din acest imens spațiu euroasiatic. În ciuda tuturor estimărilor și a prognozelor, ce se întind de la extrema pesimistă la optimismul moderat, Rusia continuă să rămână probabil cea mai mare necunoscută, spațiul unde se poate întâmpla orice. Nu ar fi exclus ca vest-europenii, care își savurează în prezent înaltul lor grad de civilizație la care i-a adus istoria și îndelungatul lor exercițiu democratic, să se descopere, nu peste mult timp, epuizați de atâta libertate și să acuze deschis cunoscuta angoasă existențialistă (Sartre). Rusia, aflată permanent sub ocârmurie autocrată și abia începând să deguste libertatea (Doamne ferește de anarhism!), s-ar putea afla într-o zi în postura unui alergător, drogat de aroma libertății, care vine lansat din urmă, exploatând în cadrul sprintului final al unei îndelungate curse oboseala concurenței. Nu ar fi exclus ca atât de misterioasa, încă, geostrategie a Rusiei să fie tocmai aceasta. În fond visul ei imperial, încastrat în memoria urmașilor de către împăratul Petru, începea prin încorporarea Europei. Nu știm dacă ultimul Romanov l-o fi actualizat la scară planetară dar Lenin și Stalin, promotori ai revoluției mondiale, prefigurau perspectiva imperială. Discutând strict, pe bază de documente, câteva dimensiuni ale geostrategiei rusești nu mai pot fi privite doar ca relative la scară spațio-temporală atunci când sunt testamentare (Testamentul împăratului Petru cel Mare e depus în arhivele Palatului Petrhof de lângă Petersburg ):
• poporul rus este propulsat și animat de o chemare providențială să stăpânească Europa. Ilustrul patter al Rusiei considera, încă de pe atunci, că națiunile europene au atins vârsta neputinței care le face vulnerabile în fața tinerei națiuni ruse. Invadarea Estului și Vestului de către Nord este o mișcare naturală, perfect legitimă, ce corespunde scopurilor providenței, având rol regenerator pentru acestea; la fel cum Nilul îngrașă solul peste care se revarsă și invazia barbară a regenerat romanitatea;
• nu știm dacă visul marelui înaintaș, parțial împlinit în cadrul Imperiului Roșu, s-a consumat până la epuizare ori își caută desăvârșirea într-o altă configurația geografică . Nu poate fi omis că el primise Rusia ca un râu, o lăsase un fluviu și îi proorocise să ajungă o mare care va fertiliza Europa;
• dă încă serios de gândit îndemnul ca națiunea rusă să profite de avantajele altor țări fără să piardă niciunul din cele proprii, în condițiile în care actuala Rusie democratică se încăpățânează totuși să conserve, chiar și în condiții total neprielnice, cât mai mult din zestrea geopolitică de odinioară moștenită; să nu uităm că, probabil, arhitectura viitoare a Europei, cel puțin dintr-o perspectivă (estică), rămâne deja proiectată. Rusia este predestinată, așa cum i s-a prezis, să participe, cu orice ocazie, la orice cauză în care Germania este direct interesată, în scopul realizării încercuirii ei. Acesta a reprezentat și motivul principal pentru care a acceptat reunificarea Germaniei și rămânerea ei în cadrul NATO, precum și menținerea Alianței. Ea rămâne aliatul SUA, mai sigur chiar decât « perfidul Albion ». Este greu de spus astăzi dacă nord-americanii, cu regimul lor democratic, ar sprijini o Marea Britanie comunistă, cum au făcut cu fosta Rusie Sovietică. Probabil că da, având în vedere că rebela colonie, ajunsă republică, a salvat de două ori (războaiele mondiale) regatul împotriva căruia se revoltase. Oricum, în Europa,deocamdată, mai sigură decât alianța anglo-americană rămâne cea americano-rusă. Rusia reprezintă cel mai solid punct de sprijin în care SUA își pot fixa ancora. Împreună pot controla, dinspre Atlantic, Europa iar dinspre Pacific Asia; cele două uniuni de state sunt predestinate să se susțină reciproc, dinspre Est și dinspre Vest, așa cum Polul Nord și Polul Sud susțin globul pământesc. Indici valoroși, privind înțelegerea comportamentului viitor al Rusiei, oferă și îndemnurile din testament privind:
• împărțirea Poloniei prin exploatarea rivalităților și tulburărilor interne; provocarea permanentă a Suediei pentru a o determina să-i fie ostilă Rusiei (eventual exploatarea rivalității cu Danemarca) și a-i oferi acesteia motivația de a-i lua cât mai mult din teritoriu; dezvoltarea relațiilor comerciale și căutarea prieteniei și alianței cu Anglia (strategie aplicată cu succes în cel puțin două ocazii cruciale); expansiunea fără răgaz către Nord, de-a lungul Balticii și spre Sud, de-a lungul Mării Negre; provocarea în permanență de războaie cu Turcia și pătrunderea prin Mediterană până în Golful Persic; menținerea relațiilor privilegiate cu India etc.;
• oricât s-ar crede că maica Rusia s-a "debarbarizat", momentul apoteotic al existenței sale ar putea deveni cel prefigurat. Adică campania ofensivă pe uscat împotriva Germaniei și Franței, susținută de o operație de învăluire, efectuată cu două flote, "echipate cu hoarde asiatice", una pornind din Marea Neagră prin Mediterana și alta din Baltica până la Ocean, în urma căreia ar putea deveni singura stăpână a Europei;
• chiar dacă momentan Moscova își refulează puseurile expansioniste, ea rămâne foarte sensibilă la evoluțiile internaționale, plasându-se în imediata apropiere a oricărui eveniment ce s-ar putea dovedi explorabil în avantaj propriu. Vechile practici, precum: "coruperea dietelor pentru a influența alegerea regilor"; plasarea de partizani în țările de interes; trimiterea de trupe și menținerea lor în zonele unde le-ar putea fi periclitate pozițiile; dezmembrarea statelor inamice vecine, pentru a le împiedica să devină puteri locale, prin stimularea unor tulburări interne etc. rămân de mare actualitate. Multe dintre acestea au fost deja îndelung exersate și adaptate noilor condiții în cadrul fostului regim sovietic, fiind aduse până la valoare de artă a expansiunii și dominației. Acestea continuă să reprezinte o prețioasă moștenire la care nu se va renunța probabil niciodată. Toate, împreună cu încă uriașa armată, rămân în serviciul unui grandios proiect panslavist, exersat probabil, deocamdată, pe calculator. Marele adormit (ursul siberian) se poate trezi oricând din aparenta hibernare; s-ar putea să aștepte doar condițiile prielnice pentru a transforma amorțirea de astăzi într-o primăvară a renașterii ruse. Intervențiile sale cu trupe în numele unor misiuni pacificatoare în spațiul conflictual ex-sovietic, pe care are tot interesul să-l mențină activ și în Balcani reprezintă o confirmare a permanentei racordări la porunca venită de peste timp. Oricât s-ar amăgi unii, aceasta rămâne o permanență a conduitei sale politice. Este edificator îndemnul: "Þineți națiunea Rusă într-o permanentă stare de război în așa fel încât soldatul să fie adaptat la război și întotdeauna în stare de alarmă; lăsați-l să se odihnească numai pentru a îmbunătăți finanțele statului, pentru a întări armatele și a alege momentele oportune de atac. Astfel faceți ca pacea să servească războiului, iar războiul să slujească păcii în interesul măririi și creșterii prosperității Rusiei".
Actualmente se poate discuta numai despre potențialul cu care viitoarea Rusie își va putea alimenta visul imperial la care, cu certitudine, nu va renunța pentru că și l-a convertit în destin. Promovarea geopoliticii sale, prin mijloace preponderent militare nu va mai fi posibilă și nici profitabilă după experimentul și eșecul sovietic. Această geostrategie fundamentată pe forța militară s-a dovedit istoric falimentară, exemplificând fie și numai prin eșecul mongolilor, care absorbiseră militar imensa Chină, al otomanilor în cazul Bizanțului ori mai apropiat de noi prin blitzkrieg-ul german. Elanurile sale expansioniste vor fi stimulate mai ales de complexul de inferioritate, temporar obligată să-l trăiască și ar putea avea ca suport etnicitatea, în cadrul unui proiect panslavist și ortodoxia, în cadrul unei tentative de reunificare a creștinismului.
Actualele opțiuni în domeniul securității ar trebui considerate ca fiind numai relative și provizorii, răspunzând unei perioade trecătoare, de temporară criză din istoria sa și având drept scop stabilizarea situației interne și limitarea la minimum a pierderilor într-un moment neprielnic (manifestarea proceselor dezintegratorii și a tendințelor centrifuge). În actualul stadiu Rusia nu poate fi preocupată decât de identificarea amenințărilor și de stabilirea strategiilor adecvate de răspuns, fiind obligată la un comportament defensiv. Într-un document al Institutului pentru Studii de Apărare (1995) se evidenția că SUA, împreună cu Occidentul, Israelul și Japonia, reprezintă principala amenințare deoarece: este împiedicată afirmarea Rusiei ca forță politică, economică și militară influentă; se încearcă transformarea spațiului ex-sovieitc în colonie; sunt încurajate, prin intermediul Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, scurgerile de capital. Se vorbea despre o conjurație occidentală care: încurajează Turcia în Azerbaidjan și Caucaz pentru a controla petrolul din Marea Caspică și a-și reface influența; militează pentru extinderea NATO către Est în scopul izolării Rusiei și transformării ei în putere nucleară de gradul doi; susține expansionismul german către răsărit etc. Erau propuse cinci directive strategice pentru contracararea tentativelor de marginalizare a Rusiei:
• renunțarea la colaborarea cu F.M.I. și Banca Mondială, revizuirea rezultatelor privatizării, ordine în sistemul financiar și comerțul exterior, exproprierea averilor ilicite și accentuarea integrării în Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.);
• împiedicarea accesului Occidentului la platoul petrolier al Mării Caspice, la nevoie, chiar prin forță și prin blocarea relațiilor Turciei cu Azerbaidjanul;
• contracararea expansiunii către Est a NATO prin acțiuni împotriva balticilor, încetarea livrărilor de gaze spre Occident, vânzarea de tehnologie nucleară unor state arabe, alianță cu Iranul și pătrundere în Golf etc.;
• reluarea programului național de dezvoltare a forței nucleare și colaborarea în acest domeniu cu Iranul, Irakul, Coreea de Nord, China și India;
• anihilarea tentativei occidentalilor de subminare a procesului de integrare a fostelor state sovietice în cadrul Comunității Statelor Independente.
Dacă aceste elemente sunt coroborate cu concluziile unui raport al Serviciului de Informații Externe, de pe vremea când șeful acestuia era chiar fosta eminență a statului pentru o vreme, Evgheni Primakov, dilema rusă începe să se deslușească. Astfel, se afirmă că: renunțarea la războiul rece nu a făcut lumea mai puțin complicată și nu a eliminat divergențele și conflictele interstatale; crește influența Turciei și Iranului în zonă, creându-se amenințarea ca acestea să se manifeste ca superputeri regionale; Rusia este singura aptă să garanteze evoluțiile în spațiul ex-sovietic; soluția stabilizării regionale este integrarea în C.S.I. prin unificarea economică, limitarea suveranității, creșterea rolului structurilor supranațioanle, constituirea spațiului defensiv comun sub conducere unică. Acest proiect deschide perspectiva unei alte organizări politice de tip confederativ.
Președintele nostru ne explică la televiziune cât de benefice sunt pentru noi NATO și parteneriatul strategic cu SUA, dar trece sub tăcere importanta prezență și influiență rusă în mediile politic și mediatic ori economică și poate informativă pe întregul teritoriu național. Nu știu câți se gândesc azi că poate marșul, pe calea armelor către Balcani, visat de către Petru cel Mare este reluat prin mijloace "pașnice" atipice și invizibile celor mulți ce continuă implicarea în evenimentele din decembrie ‘89. Drumul lor “transeuropean “ pe uscat trecea obligatoriu peste România. De aceea, statul român rămâne "o problemă majoră" pe agenda de lucru și pe planșetele strategilor Kremlinului. Să ne reamintim că aici au început să se urzească cele mai periculoase conspirații împotriva României Mari imediat după constituirea ei. Marele Cartier General îl reprezenta Kominternul, creat în martie 1919 de către Lenin și Troțki, având ca obiectiv strategic extinderea bolșevismului în Europa și Asia prin "revoluții comuniste naționale". "Armatele" care urmau să ducă la îndeplinire acest proiect erau partidele comuniste din țările vizate. Afiliate la Komintern, care era structură în Ministerul de Externe al Rusiei Sovietice, acestea erau în fapt anexe, agenturi ale guvernului sovietic, servind cauze străine de țările în care acționau.
Tânărul stat național unitar român, în curs de consolidare, devenea un obstacol serios în calea expansionismului sovietic către vestul continentului și de aceea el trebuia subminat, slăbit și dezmembrat. Soluția adoptată de Moscova s-a chemat Partidul Comunist din România (PCdR), conceput drept o secțiune a Internaționalei Comuniste, având aceleași scopuri cu aceasta. Așa cum rezulta din statutul său de organizare: "Tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile și grupele etc…". Ca "detașament de avangardă", veritabilă coloană a cincea, deci eșalon înaintat în teritoriul inamic în timp de pace al "glorioasei" Armate Roșii, în componența sa intrau în principal neromâni, iar conducerea, formată din străini, a fost impusă de Moscova. Astfel a devenit posibil ca la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice de la Berlin el să adere la atât de eronata și ostila rezoluție asupra problemei naționale din România. Sarcina principală a P.C.d.R devenea aceea "de a lupta pentru autodeterminare, până la despărțirea unor provincii de statul existent". Minoritățile naționale deveneau calul troian al strategiei sovietice de dezmembrare a României Mari. Forma explicită a acesteia avea să transpară în rezoluția Congresului al III-lea al P.C.d.R. (august 1924), potrivit căreia: "Partidul Comunist trebuie să lupte cu hotărâre împotriva anexării violente a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Dobrogei și să sprijine în chip practic lupta pentru eliberarea și independența lor națională". Deci atenție la ce se întâmplă în spectrul politic românesc actual, statul național unitar român își avea cel mai periculos inamic chiar în interior.
Forma expresă a antiromânismului sovietic era negarea caracterului național unitar al statului român, consacrat prin Constituția din 1923, și acreditarea tezei că România era stat multinațional și imperialist. Acesta a reprezentat fundamentul teoretic menit să legitimeze Planul Comitetului Executiv al Kominternului, din 8 august 1924, ce urma să fie aplicat începând cu luna septembrie. El a fost elaborat de către un grup condus de bulgarul Vasil Kolarov, avea caracter secret și semăna foarte mult cu un veritabil plan de operații militare. Potrivit acestuia România era împărțită în cinci zone din care urma să pornească "revoluția":
• zona de nord cuprindea Bucovina, având drept centre active Cernăuți, Comeanca, Bertina, Pârcani și direcție principală către Iași. Mai întâi, regiunea era izolată de țară prin întreruperea căii ferate Cernăuți-Pașcani în urma aruncării în aer a unor poduri. Forțele "revoluționare" urmau să afluiască către Iași unde trebuiau să facă joncțiunea cu un detașament ce venea de pe teritoriul sovietic, traversând Nistrul pe la sud de Rașcola;
• Basarabia și județele din sud cuprinse între vărsarea Nistrului și gurile Dunării reprezentau a doua zonă de operații. Aici urmau să se desfășoare acțiunile cele mai intense și mai ample. Tusla, Tatar-Bunar, Vâlcov și Catol configurau spațial nucleul central al insurgenței. Principalele forțe erau concentrate în Ismail - Chilia - Reni și, după ce primeau sprijinul unui detașament de pe teritoriul sovietic ce trecea granița pe la Olănești - Budaki - Tusla, urmau să ocupe Brăila și Galațiul;
• zona sud-răsăriteană, cuprinzând Dobrogea și Silistra, avea ca centru al revoluției Călărași, Mânăstirea și Oltenița. La Budești trebuia să se facă o demonstrație de forță (detașamentele lui Terente) menită să amenințe Bucureștiul, acțiunea principală fiind preconizată la sud de Fetești. În sprijinul insurgenților urmau să sosească câteva detașamente din Rusia pe uscat (Kotovski) și pe mare (Godlevski). După distrugerea podului de peste Dunăre, Dobrogea era izolată de țară;
• Banatul și Ungaria de Răsărit formau împreună o altă zonă ce avea ca principale centre de insurgență Lugoj, Simeria, Caransebeș. Acțiunile de aici urmau să îmbrace forma unei subversiuni sprijinite pe iredentismul maghiar ce își urmărea propriile interese naționale.
• a cincea zonă se referea la Transilvania și Ungaria Răsăriteană și avea ca centre principale Cluj, Dej și Oradea. Aici se preconizau acțiuni de mai mică amploare ce aveau caracter demonstrativ.
Conducerea generală a "revoluției" revenea unui triumvirat format din Bădulescu, Goldstein și Kalifarski. Dar semnificative sunt și numele celor care conduceau operațiile în fiecare regiune: Sicinski, Rareninc, Karl Koz, Gremnecevski, Kotovski, Grutemberg, Rankevici, Weissenbrog etc. Esențială era insurecția din Bucovina sprijinită pe instabilitatea din Banat și Transilvania, care trebuiau să reprezinte detonatorul și suportul moral și material pentru răscoala din întreaga Galiție, unde totul era pregătit. Fermitatea guvernului român ca și scoaterea P.C.d.R în afara legii, au dat lovitura de grație planului Kolarov; în septembrie 1924 răscoala s-a declanșat numai în sudul Basarabiei, la Tatar-Bunar, dar a fost înăbușită rapid de către armată.
Drept răspuns la riposta fermă a statului român, în octombrie 1924, Moscova constituie, dincolo de Nistru, Republica Autonomă Socialistă Moldovenească cu capitala la Bălți și ulterior la Tiraspol. Importanța acordată de sovietici spațiului românesc rezultă și dintr-o scrisoare adresată de M.V. Frunze (comandantul Armatei Roșii și creierul scenariului militar de la Tatar-Bunar) lui Stalin, în care se aprecia că noua republică sovietică "ar creea pretexte evidente în pretențiile alipirii, la Republica Moldovenească, a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a crea anume o republică socialistă și nu o regiune autonomă în compunerea URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părți ale Nistrului ar servi drept breșă strategică a URSS față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția) pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice." O lună mai târziu, într-o rezoluție către Comisariatul Afacerilor Externe și Armata Roșie (24 noiembrie 1924), Stalin își exprima optimismul că: "Dacă Basarabia va fi propagandistic pregătită pentru unirea cu Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Autonomă și dacă se va depune efortul necesar, ocuparea acestei provincii de către Armata Roșie poate fi realizată cu rapiditate".
Și așa precum e prezentat și în filmul din episodul anterior al "Îndemnului…" întocmai s-au și întâmplat lucrurile. Dacă nu vom fi atenți nu ar fi exclus ca generația care va suporta consecințele nocive ale seminței plantate poate în ’89 să se fi născut deja...