Raluca Drăgușin, o fată de 19 ani, elevă eminentă a colegiului Spiru Haret din Tîrgu Jiu, cu perspectiva de a studia în Marea Britanie la prestigioasa universitate Cambridge și a scăpa dintr-o țară populată de un popor meschin și mediocru care se îndreaptă încet către dezastru, și-a pus capăt zilelor înecându-se în apele Jiului, după un model inspirat dintr-o carte (presa nu spune care, dar ar putea fi vorba de The Hours, un roman în care e descris destinul mai multor femei din generații diferite, dintre care unele hotărăsc să se sinucidă din motive mai mult sau mai puțin clare, printre care Virginia Wolf, înecată în apele unui râu). Deși se poate specula pe marginea acestui gest, și chiar am fost tentat în acest comentariu să-mi dau cu părerea, în ciuda informațiilor vagi despre subiect, mă voi rezuma doar la a spune că aparent sinuciderea fetei avea o bază ideologică, în mesajul de adio transmis unei colege menționând că intenționează să pună în practică acum ceea ce plănuise să ducă la bun sfârșit la vârsta de 40 de ani, după cum menționează una dintre surse.
Acestea fiind spuse, aș dori să adaug două cuvinte despre sinucidere, pornind de la ideea dezvoltată în ”De unde venim? Încotro ne îndreptăm? De ce suntem aici?” prin care statutam că ”rostul existenței este schimbarea”, și găsind schimbarea o caracteristică generală a vieții oricărui om, am mers mai departe spunând că schimbarea stării de conștiință, indiferent de caracterul permanent ori trecător al acesteia, este cea care reflectă la modul absolut, de netăgăduit, calitatea existenței. În mod evident, sinuciderea reflectă o stare de conștiință care caracterizează o condiție precară a existenței, în ciuda aparențelor - în cazul nostru, rezultatele bune la învățătură ale unei tinere cu perspective, nu lipsită de calități... să spunem de natură estetică. Moartea voluntară, fără a o numi o crimă împotriva lui Dumnezeu, împotriva unei vieți care nu-ți aparține, și alte clișee de acest gen, destul de neconvingătoare, este o sabotare a principiului enunțat anterior - rostul existenței este schimbarea - reprezentând eșecul unei vieți în care existența în timp îți dă șansa evoluției, creșterii și dezvoltării, desăvârșirii, șansă irosită prin alegerea aneantizării. Ideea perpetuării existenței sufletului după moarte nu însemnă nimic, deoarece, principial, aceasta ar însemna perpetuarea la infinit, sau nu, conform altor credințe, a stării de conștiință care a dus la moartea voluntară. Iar acesta este IADUL.
Dincolo de filozofie însă, din punct de vedere sensibil, tinerețea e o vârstă la care emoțiile sunt supradimensionate, iar un spirit cultivat, cu un anumit nivel de elevație culturală, se poate simți cuprins de dezgust și deznădejde în fața caracterului meschin și vulgar al realității. Din experiența personală știu însă că această stare trece, maturizarea fiind procesul prin care ființa capătă individualitate pe o poziție consolidată pe baza ideilor, valorilor și principiilor dobândite în timp. Nu e nevoie decât de timp, și e mare păcat de cei care nu au avut răbdare.