Artistul deapănă legende despre o cetate imaginară. O cetate-arhetip, ale cărei microscopice și nenumărate povești se înșiră între hotarele unui caleidoscop sau puzzle imens. Dar granițele sunt precare și delimitează în aceeași măsură, în care, la nivel sugestiv, pregătesc traiectorii, continuități virtuale în spațiul rămas, deocamdată, necucerit.

Cioburi de culoare și lumină se rotesc unele în jurul celorlalte, până când se întregesc în discursuri vizuale, ce pot cunoaște multiple și diverse forme de întrupare. Spectatorului i se propune o culegere de povestiri în ramă dintr-un infinit de serii posibile. De aceea, lectura devine, la rându-i, o provocare. Astfel, ea deschide și lasă deschise mai multe paliere de citire. De la modulul sau unitatea de măsură a patratului de 25 x 25 cm – excepție făcând cele două șiraguri de compoziții realizate după legile dreptunghiului -, succesiv, până la marile panouri inegale din punct de vedere al desfășurării lor în spațiul expozițional și, în ultimă instanță, la întregul corp al cetății.

Orice bucată am alege să decupăm din acest trup zidit, în fața ochilor ni se va derula o poveste limpede, coerentă. Această posibilitate, această șansă de a opta are darul să transforme, pentru câteva momente, orice spectator într-un țesător sau croitor al propriei povestiri în povestire, al acelui discurs, pe care îl recunoaște și în care se regăsește. Astfel, jocul propus inițial capătă sau, mai exact spus, își dezvăluie valențele interactive latente, intrinseci. Desigur, elementul figurativ este mai mult sau mai vag recognoscibil. Dar imaginația și experiența spectatorului dau, în mod cert, o mână de ajutor, detaliile anecdotice ale vieții între zidurile cetății fiind, în acest fel, mai lesne revelate.

În pofida cezurii – fie că vorbim de albul pânzei, de ferestrele înalte și înguste tăiate ca în piatră sau de fâșiile de perete în mod deliberat lăsate la vedere -, tușa rămâne intensă, energică, sufocantă, orbitoare, aducând cu ea toată larma, aglomerația, vacarmul, acel întreg dinamism propriu existenței cotidiene. Cu toate acestea, ea nu devine atât de împovărătoare, încât să-și altereze vreo clipă forța prospețimii sau dimensiunea ludicului…

Sobrietatea niciodată severă a liniei negre, surâsul ce tinde să te îmbrățișeze al petelor solare. Mici intimități, care se ivesc nude, pentru a coborî în stradă și a face băi de mulțime. Uși desferecate, geamuri deschise larg. Figuri și siluete difuze. Flori în glastre și flori de grădină. Viețuitoare și, de ce nu, chiar mici divinități ale cerului, ale pământului, ale apelor…

Și iată, că artistul și-a aflat propria cetate. Iar pentru ca acest lucru să devină posibil, zeii trebuie să fi vorbit cu adevărat prin el.