Spre deosebire de conformare care descrie un tip de coportament adaptativ consecutiv asumării critice a unor idei și situații de viață, adaptare produsă în urma utilizării filtrelor valorice profund personale, conformismul reprezintă “înghițirea” fără discernămînt, supunerea oarbă și necondiționată față de o situație, idee, persoană. Ceea ce diferențiază conformarea de conformism este obediența, văzută ca proces invers al ascultării și generată de neascultare. Numesc neascultare acea indispoziție, inapetență de a înțelege ceea ce dorește să spună celălalt, și înlocuirea disponibilității pentru semenul nostru cu obiceiul de a-l intercepta, de a-i smulge posibile sensuri ascunse, deprinderea nesănătoasă de a ne pune aproapele la îndoială.

După ce a asasinat tot ce-i depășea înțelegerea, Comunismul a lăsat loc Conformismului și Consumismului, iar de pe urma lor mirabilă și fascinantă, induși în criză, oameni care își revendică utilitatea dar care nu mai sunt utilizați de societate, și care se surprind în permanenta lor nevoie de a-și reinventa dieta alimentară, viața, profesia, familia, resursele, travaliu de dezvoltare îngreunat pînă la discreditarea idealurilor personale și comunitare; înlocuirea socialismului ceaușist cu o democrație autohtonă, o umbră în fapt a oligarhiei comuniste-a produs în structura societății românești una dintre cele mai de dorit transformări sociale post-consumiste; tranziția de la societatea de consum la societatea dependenței. Acest lucru a devine posibil prin trecerea de la conformare la conformism, prin continua cultivare a obedienței ca atitudine obișnuită a individului față de evenimentele sociale importante. Un spectatorism ușor de dirijat. Una dintre cele mai vizibile și active direcții de sustragere de la acest tip de viciere morală și involuție socială, practicată încă și asumată ca principal mecanism de conservare a identității personale și naționale este credința în Dumnezeu care îi dirijează pe români-indiferent de confesiune, în direcția unui program nescris de conservare și păstrare a credinței, laolaltă cu tradițiile culturale. Din păcate însă, cel mai mare capital al acestei țări-oamenii săi, sunt acum alungați, batjocoriți, omorîți de proprii lideri.

Obișnuiți să fie conduși, adică să execute cu obediență ordine, adorînd păcălelile electocare ca supremă dovadă a incapacității și inapetenței endemice de susținere și asumare a vreunei decizii pe termen lung, adulții României sunt rătăciți acum printre ruinele unei țări destructurate, prin deșertul propriei lor vieți, scopul acestor practici fiind ușor de intuit.

Unitatea de limbă, credință și teritoriu este treptat înlocuită cu dezbinarea ca mod de interacțiune socială, prin dereglarea instinctelor de proprietate și a nevoilor de apartenență la vreo comunitate culturală, profesională, religioasă, prin descurajarea comunicării reale dintre generații-în fapt virtualizarea acesteia, prin pauperizarea resurselor economice, prin distrugerea educației și inaccesibilizarea serviciilor educaționale cu nivel înalt de specializare, prin menținerea unor discrepanțe mari între nivelurile de performanță locale și cele cerute de economiile moderne-fapt care duce la o deprofesionalizare mascată. Distrugerea accesului la serviciile medicale, discreditarea apartenenței la un spațiu identitar, demotivarea indusă progresiv și programatic în toate planurile esențiale ale vieții scade capacitatea de organizare și de decizie a comunităților și crește dependența de lideri și influența acestora. Înlăturarea acelor generații în stare să se dedice și să își asume o cauză, un ideal, a acelora care să se împrietenească într-o idee, este de domeniul evidenței. Țara mea seamănă cu un imens cortegiu funerar, ademenit cu pomeni si chindii de rămas bun. Românii își sapă cu veselie și inocentă inconștiență, cu obediență încurajată energic, groapa. Românii distrug ceea ce străbunicii mei au cîștigat cu sânge. România așa cum o știam se pregătește sa moară, eutanasiata lent cu ajutorul propriilor stăpîni, și asta se vede chiar și din cerbicia cu care cîțiva lupi travestiți îi revendică hoitul, încercînd să își rezerve, chiar dinaintea morții, bucățica.

Continuînd metaforele pentru a esențializa mesajul, poporul român a ajuns un pet purtat în zgardă, un animal de companie în ograda cedată cîtorva organizații înfrățite. Neputîndu-se stăpâni singur, avînd în permanență nevoie de un păstor, poporul acesta a acceptat să se lase castrat mai întîi, pentru ca apoi să facă tot ceea ce poate face un animal care își apără curtea. Se lasă legat cu lanțul, cere să fie lăsat să se plimbe prin propria curte. Se lasă dresat să latre în condiții bine stabilite, să facă sluj, să dea lăbuța, să se gudure, și să se joace cu jucăriile preferate. Dresorii lor sunt instituțiile de baza ale statului, instrumentele de dresaj ale noilor stăpîni. Cuștile cîinilor alfa sunt izolate, în așa fel încît orice comunicare reală să devină imposibilă. Deși își pot mirosi și presimți moartea programată, trăiesc într-o continuă negare a acesteia, stimulată de vreo conservă de bobițe aruncată în strachină de stapîn, la momentul în care spaima conștientizării propriei morți i-ar putea determina să se salveze.

Consecința unui experiment social nefericit, actualele generații de români și-au însușit obediența ca pe o formă de normalitate, și se laudă cu această stare de autolimitare comportamentală, de areactivitate civică, confundînd obediența cu ascultarea, supunerea și slugărnicia cu datoria morală. Cetățenii României s-au băgat la stăpîn. Le plac stăpînii și stăpînirile, pentru că asta le conferă o siguranță personală din ce in ce mai rîvnită și imaginea obținută de „cufundarea în gloria altuia”, nefiind ei înșiși în stare să se stăpînească. Secerați de nevoi bazale, încurajați să se lupte pentru satisfacerea lor ca și cînd niciodată nu le-ar merita îndeajuns, românii mei nu mai văd dincolo de ziua de mîine, dincolo de nevoile personale stringente, devenind astfel sigur victimele recăderilor istorice și regresiei psihologice.


Doar teama hrănită continuu de mai rău, întreține obediența unor oameni îndopați cu nenorociri, cărora li s-a indus ideea că sunt reprezentanții unui neam curajos și puternic, pînă au ajuns sa o creadă, nemaifiind nevoie să își și dovedeasca asta; credința unui neam-în Dumnezeu, în glia străbună, in independența națională- devenind credulitate, permite victimizarea inocentilor- ca ultima șansă de existență a unei autorități morale pierdute, înainte de adoptarea pozițiilor de forță. Victimizarea prin continua dezadaptare, înstrăinarea de sine și de vecini, promovarea și comercializarea conflictelor, educația voit antimorală îi stimulează pe români sa scape de ultimile inhibiții împreună cu resursele disponibile: încredearea în cuvînt și în propriile brațe, credința în Dumnezeu.


Ca exercițiu de nevrozare și distragere continuă a atenției, de deconcentrare și dezorientare, iminenta nenororcire plutește în aer evadată ca o miasmă din toate canalele mass media racordate la sistemul de canalizare al supraviețuirii economice. Obedienți călăilor, dorindu-le cu disperare ajutorul, admirîndu-i de groază și iubindu-i așa cum ajunge femeia violată să își iubească violatorul-ca o ultimă și defensivă încercare de îmbunare a acestuia, de provocare și deșteptare măcar a unei șterse urme de sensibilitate și umanism, românii sunt acum o pădure de capete plecate așteptîndu-și pomana, în care foștii proletcultiști și paznici de penitenciar intră cu buldozerele, defrișînd conștiința apartenenței lor la propria viață și la propriile rădăcini.

România se îndreaptă atât de sigur spre un haos fertil, încît ideea lipsei unui plan bine gîndit pentru asta nu este plauzibilă. Economia încorsetată și dirijată spre ținte care nu-i aparțin, defensiv și neproductiv, politicile aplicate dupa urechea unor fanfaroni cu diverse dureri de cap, administratiile organizate în sisteme infracționale, discreditarea oamenilor care stiu să facă ceva bun, debarasarea de inteligența a instituțiilor, toate acestea dovedesc o vădita intenție, o transpunere în practică a unor idei destructurante.

Scopul oricărei conspirații este efectul posibilității ei, introiectat, înghițit pe nemestecate și luat ca atare. Odată derutat sistemul, este profitabil să te joci cu mintea mulțimii. Cel mai eficient mod de a face o conspirație realizabilă este din interiorul unei alte conspirații avînd implicatii cît mai dramatice, pentru că ideea de conspirație are atașat stigmatul nebuniei- un mecanism de apărare cultivat, un gard invizibil peste care credulitatea cotidiană nu poate trece. Conspirația degajă derută, reticență, ezitare, nevoia verificării, pasiuni și energii îndreptate în direcțiile dorite de autori. Zvonul ca instrument de distragere a atenției este un camuflaj suprapus scenei pe care se joacă adevărata piesă și unde tu nu ești invitat să privești, ci să joci dirijat rolul de privitor.

Îți rămîne timp să admiri priveliștea, să te saturi cu coaja, crezînd că asta e tot spectacolul, tot miezul vieții tale de la care ești subtil deturnat. Pentru că în loc să îți acorzi timp propriei tale creșteri, devii creatorul devenirii altora, în direcția dorită de alții. Adică un sclav modern păcălit. Democrația și-a ucis sora mai mică, meritocrația, devenind din mod de guvernare a unei cetăți, un model de organizare și control al fermelor umane. Puterea celor mulți nu mai este demult a celor mulți, între care te identifici și tu, nici măcar ca posibilitate. Puterea (ca potențial decizional acumulat), este în mîinile unui actor din ce in ce mai abstract, pe care eventual îl poți doar bănui (între bănuială și ban există în limba română o relație strînsă). Puterea își pierde din concretețea și umanismul actorului ce o generează, devenind o parafrazare a filmelor cu fantome, misticizîndu-se pînă cînd devine de un supranatural hidos.

Circul Europei, jucat și la Bucuresti, îi invită pe politicieni să se joace de-a puterea. Tu, ca spectator, poți să faci asta numai dacă ai, nu dacă ești. Meritocrația devine sistemul de referință al celor care doresc să își trimită scrisori doar lor înșile, între două pauze de cafea culeasă bob cu bob din propria gradină. Toată schilodenia eludării ei generează acceptare prin facilizarea descivilizării și re-animalizării. E admirabil să fii vacă, dacă turma te aplaudă pentru a-și lua fînul. Devii chiar vedeta unui tîrg de vite mediatizat.

Doar că după aceasta urmează abatorul și un alt șir de trenuri care vin și pleacă, ca și cînd războiul nu ar fi încetat niciodata de-atunci, ca și cînd pacea ar fi fost doar o discretă deturnare a atenției, ca și cînd bunicul căruia îi mîngîiai curios capul spart cu pistolul de naziști- în timp ce te hrănea cu cu blîndețe, pîine și lapte dintr-o cană- nici nu ar fi fost atent la separarea lui atunci de acum.

Dacă am fi o nație de paralizați sufletește datorită concentrării asupra a ceea ce am fi fost învățați să considerăm valoros, paralizați în sensul surprizei de a nu valora ceva prin noi înșine odată separați de bogățiile convenționale, atunci am mai vedea poate acest tip de delăsare și demotivare întîlnit aici, odată separați de ceea ce ne-ar motiva existența, desi românii se consideră sufletiști; un anumit dram de bunăstare.

Dacă asta ar fi definitoriu pentru nația noastră, condiția de a fi pentru a avea, atunci nivelul de performanță atins acum de-abia dacă susține această idee. Nația se naște atunci cînd o comunitate de indivizi pun în comun o idee, sau mai multe. Ea nu poate exista apriori. Națiunea și naționalitatea sunt categorii care se nasc prin conștientizarea viețuirii într-o idee, prin susținerea ei activă. Care sunt ideile, proiectele în jurul cărora coagulează românii? Mâncare, salarii, nemulțumire, sex..?



Din punct de vedere antropologic, acest nou ev întunecat al republicii se consolidează dogmatic în jurul economiei și economisirii, pînă în pragul misticii malraux-iene. Prin inexistența ei supraterană, economia României devine un scop, nu un mijloc. Pentru că un alt scop conștientizat, prețuit și asumat la nivel social, cu greu își mai face loc.

Economia post criză este economia care își recîștigă puterea asupra ființei și culturii, condiționîndu-le definitiv. Atunci cînd te lovesti la genunchi, toata atenția iți este îndreptată în acel punct, nemaicontînd în afara juliturii nici un alt reper al conștiinței tale. Creeată în mod intenționat, aceasta criză nu face decît să dezumanizeze, să condiționeze, să arunce într-o nouă dimensiune consumismul. Doar că epoca consumismului a trecut, prin chiar efectele scontate în plan comportamental; nevoia artificial întreținută, de mai mult, mai nou, mai actual. Un anumit comportament, ridicat la rangul de ideal și ideologie, pune stăpînire pe mentalul colectiv. Ființa umană nu se mai dezvoltă în jurul Adevărului Secundum Fidem, ci este educată sistematic să prețuiască pînă la idolatrizare ceva ce Hristos a alungat din Templu cu bîta, acum 2000 de ani.

Acest demon se lasă acum foarte greu alungat, datorită orientării consumului spre o piață a dependenței.

Dependența este noul mentor al economiei. Astfel, sunt creeate probleme care să implice salvator dar contracost și rezolvări, etc. Bolnavi, dependenți, fricoși, aplatizați emoțional, deprimați, consumiști, obedienți- și în mici episoade, la semnal, revoltați. Continuu revoltati. Iată formula celui mai profitabil fel de a fi.
Dacă ar exista un moment în care cineva ar vrea să devina martir, acesta este. Dacă ar fi un moment ideal în care cineva ar vrea să facă lumină, acesta este momentul. Dacă ar fi vreun moment mai prielnic coborîrii culturii din turnul ei de fildeș, pentru a înlocui subcultura, acesta ar fi momentul.
Agricultura, ca prima formă de cultură, este prispa unde românii s-ar putea întoarce spre ceea ce le este specific; comportamentul orientat asupra cultivării ar atrage după sine o gîndire și obiceiuri sănătoase și mai bine ancorate în propria ființă ba chiar în plăpînda conștiință națională.

Desigur, aceasta rămîne doar o utopie într-o epocă a depersonalizării și neascultării.