agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6350 .



221 de ani cu Alfonse de Lamartine (1790-1869)
eseu [ ]
fragmente dintr-o antologie personală

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [IvanPilchin ]

2011-10-22  |     | 



„Prea mult am scris, prea mult am vorbit și prea mult am acționat în loc să-mi concentrez într-o operă capitală, de neuitat, acea mică parte de talent cu care am fost înzestrat de la natură. (...) Am avut un suflet, este adevărat, – și asta e tot! Am publicat câteva strigăte adevărate ale inimii. Și dacă sufletul e suficient pentru a simți, atunci el nu este suficient pentru a exprima. Nu mi-a ajuns timp pentru crearea unei opere extraordinare, pentru că mi l-am risipit – acest capital al talentului. Și pentru că am risipit timp, eu nu voi avea niciun viitor, și aceasta este foarte justificat. (...) Nu mă consider nici clasic în domeniul poeziei, nici infailibil în istorie, nici ireproșabil în politică”.

Entuziasmul tinereții, iluziile puterii și exaltarea poetică lipsesc din prefața confesională la operele complete ale lui Lamartine din anul 1860. Este o prefață a unui sfârșit de viață încununată de o sută de volume de scrieri, de succesul carierei diplomatice și parlamentare și de o înfrângere definitivă în campania prezidențială.

Un excelent orator, pacifist, umanist și exponent al forțelor democratice, Lamartine a jucat un rol important în pregătirea și parcurgerea revoluției franceze din 1848. Contradictoriu în convingerile politice, devine membru al guvernului revoluționar și ministru de externe, remarcându-se prin publicarea decretului pentru abolirea sclaviei negrilor. Revoluția din 1848 din Þările Românești l-a cunoscut ca președinte al societății studenților români de la Paris, mai târziu va fi unul dintre cei care va sprijini Unirea Principatelor. Era o perioadă în care el putea să spună despre sine exact ceea ce spunea mai târziu despre Petrarca: „Pentru unii el e poezie, pentru alții – istorie; pentru unii – dragoste, pentru alții – politică; viața lui e un roman al unui suflet mare”.

Pe data de 10 decembrie 1850, candidând la președinția Republicii franceze, pierde câștigând doar 17,910 voturi. Ultimii 20 ani de viață – părăsit și respins de toți – și-i petrece în „sclavie literară”, scriind și publicând pentru ca să-și plătească datoriile. Multiplele sale lucrări istorice și 28 de volume ale „Cursului familiar de literatură” (1856-1869), scrise sub formă de conversație, astăzi sunt uitate.

La început însă, totul a fost altfel. Viața lui Lamartine începea foarte fericit. Din fragedă copilărie a fost înconjurat de dragostea și grija mamei sale, exersând libertatea și descoperind natura împreună cu surorile la moșia părintească de la Milly, în Bourgogne. După absolvirea colegiului iezuit din Belley în 1808, se reîntoarce acasă petrecând patru ani citind din cărți sfinte, autori antici și contemporani. Foarte mult, Lamartine a fost influențat de poemele trucate ale lui Ossian despre care în „Corespondența” sa spunea că acesta a fost un Homer al tinereții sale și căruia el i se considera dator cu o parte din propria-i melancolie. La fel de mult a fost entuziasmat de „Confesiunile” lui J.-J. Rousseau, repetând experiența unei asemenea scrieri abia în 1849, și „René” de Chateaubriand, confirmând prin lectură predispoziția sa spre meditații triste despre deșertăciunile existenței. Citind mult, imită în poeziile scrise aproape în fiecare zi maniera poeților preferați: J.-B. Gresset, É. de Parny, Voltaire. Totodată, încearcă puterile în scrierea tragediilor („Medeea”, „Saul”) și a poemului epic nefinisat despre Chlodwig.

Pentru a-și uita dragostea, în viziunea părinților, nepotrivită vârstei și statutului familial, în 1811, pentru un an, este trimis în Italia unde se îndrăgostește de frumoasa Graziella, lucrătoare la o fabrică de tutun, care în 1852 va deveni și personajul romanului cu același nume. Restaurarea monarhiei Bourbonilor și consecințele ei au însemnat pentru Lamartine o nouă călătorie în Elveția și o nouă dragoste pierdută. Moartea Juliei Charles în 1817, întâlnite în Aix-en-Savoie cu un an în urmă, în mod paradoxal a provocat o inspirație poetică sinceră și înflăcărată. În prefață la „Meditații poetice” Lamartine ne vorbește despre un elan religios pornit în sufletul său de „Beatrice” a tinereții sale. Trecând printr-o criză personală, își descoperă poezia adevărată și propriul său stil poetic lipsit de modele anterioare.

Astfel în 1820 apare o culegere din 24 de poezii care a zguduit Franța. „Aceasta nu era artă, era doar o ușurare a inimii mele”, spunea Lamartine ulterior. Nu era pur și simplu un succes, era un triumf poetic revoluționar care a corespuns întocmai spiritului timpului. Chiar și peste 45 de ani după apariția cărții, bătrânul critic literar Sainte-Beuve mărturisea că „Meditațiile poetice” au însemnat pentru francezi un punct de plecare, o revelație, „o poezie amplă, cu adevărat interioară, înălțătoare și divină”.

Obosiți de filosofie, revoluții și războaie nesfârșite, francezii erau pregătiți pentru o poezie lirică meditativă și contemplativă. Elegia „Lacul” de aceea a și devenit cunoscută în toată Europa, pentru că natura demult nu a fost atât de profund simțită și demult nu a fost privită altfel decât prin prisma tacticii militare.

„Meditațiile poetice” au deschis drumul unei specii noi în literatura secolului dând prioritate libertății absolute a creației poetice și subliniind caracterul intim și sincer al poeziei. Totodată, culegerea nu descoperă teme sau forme poetice noi. Cuceritoare sunt melancolia elegiacă și muzicalitatea versului, invocările filozofice și religioase, destăinuirea sentimentală simplă și proaspătă. Poezia lui Lamartine este profund individualistă, lipsită de logica ideilor și cunoștințelor factologice. Poetul se închide în ceea ce știe el cel mai bine – sufletul său, iar ceea ce iese în afara emoțiilor sale personale apare într-o formă vagă, iluzorie, aproximativă, prevestind astfel simbolismul.

„Noile meditații poetice” Lamartine le vinde editorului cu aproximativ o jumătate de an înainte de apariția lor. Entuziasmul poetic împărțit cu obligațiile în fața creditorilor l-au nefericit pe tot parcursul vieții. Apărut în 1823, al doilea volum al meditațiilor, este lipsit de sinceritatea și spontaneitatea poetică firească a culegerii precedente. Melancolia interioară poartă un caracter artificial și oarecum trucat.

În 1830, a doua zi după ce a fost ales membru al Academiei Franceze, Lamartine publică „Armonii poetice și religioase”, o culegere de poeme cu inspirație strict personală și dedicate preaslăvirii divinității și creației. Elegiile aici sunt înlocuite cu ode de o rară inspirație și sensibilitate romantică care demonstrează încă odată bogăția vieții interioare a poetului și virtuozitatea poetică formală.

După o lungă și risipitoare călătorie prin Orient, Lamartine publică însemnările făcute în drum. „Călătoria prin Orient” (1835) prezintă însă mai mult autorul ei decât locurile vizitate. Descrieri sincere adesea nu corespund realității, care apare mai degrabă ca un pretext pentru redarea impresiilor și trăirilor unui om incapabil să se distanțeze de propria sa subiectivitate și individualism. Între timp se publică „Jocelyn” (1836) și „Căderea îngerului” (1838) – două episoade poetice dintr-o epopee mistică nerealizată despre „fazele prin care trebuie să treacă spiritul uman pentru a atinge aspirațiile sale pe calea divină”. „Marele poem” începe în ajunul ultimei zile a universului. Cu multe secole înainte, un înger, îndrăgostindu-se de o fată pământeană, a dorit să devină și el om pentru a fi alături de ea. Dumnezeu îi satisface dorința, dar de fiecare dată când îndrăgostiții erau să se unească, ei pierdeau unul pe altul. Trecând prin multiplele încercări, ei ar fi trebuit să se reunească în ceruri. Astfel acțiunea epopeii ar începe cu crearea universului, ar trece prin epoca patriarhilor omenirii, prin timpul lui Pitagora, Socrate, Iisus, cruciade, revoluții moderne și s-ar finisa cu venirea antihristului.

„Reculegeri poetice” (1839), ultima încercare poetică, respinsă de public din cauza simpatiilor politice ale autorului, au demonstrat repetarea puțin originală a modelelor poetice deja utilizate. Aici se va simți un declin pronunțat al activității literare ale lui Lamartine, care nu mai putea concura cu V. Hugo, A. de Vigny sau A. de Musset.

În mod contradictoriu, Lamartin, primul poet romantic francez, deschis renega și neglija poezia. Considerîndu-se mai degrabă un orator, om de stat și tribun al poporului, el nu privea scriitura ca pe o preocupare profesională și rămânea indiferent față de polemicile teoretice scandaloase purtate în jurul romantismului. Improvizarea poetică strălucită îl satisfăcea pe deplin. El niciodată nu considera necesare corectările, relecturile sau revizuirile lucrărilor sale. Nu erau oare defectele sau neuniformitatea versului o reflectare a propriei neomogenități? Inspirația și spontaneitate sugerată de lectura poeziilor sale demonstrează adesea și un calcul poetic bine asumat.

Astăzi nu putem privi inspirația romantică altfel decât cu o doză sănătoasă de ironie. Umberto Eco este în acest sens destul de convingător: „Dacă autorul ne convinge că a creat într-un elan inspirat, el minte. Genius is twenty percent inspiration and eighty percent perspiration. Nu mai țin minte despre ce poezie vestită a sa Lamartine scria că i-a venit pe neașteptate, într-o noapte furtunoasă, în pădure. După moartea sa au fost găsite manuscrise cu corectări și variante: aceasta, probabil, a fost cea mai chinuită poezie din literatura franceză. Atunci când scriitorul (și în general artistul) spune, că în timpul lucrului nu se gândea la reguli, aceasta doar înseamnă că el nu cunoștea, că știe reguli”.

LACUL
Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfîrșită duși fără a reveni,
Cîndva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții
S-o mai zvîrlim o zi?

O, lac sfînt! Abia anul în scurgerea-i înceată
Trecu, și lîngă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și-altădată pe-aceeași piatră, iată.
Pe care și ea sta!

Tu vîjîiai și-atuncea voind a te ascunde
Sub stîncile-astea roase, iar eu stam fără grai
Cînd pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde
Tăcut o aruncai.

Þii minte, într-o seară? Vîsleam noi în tăcere;
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins
Decît zgomot de vîsle ce-ncet simțeam cum piere
Cînd luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fu-n lume vreodată, în clipita
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas
Înmărmurit de farmec și vrajă cînd rostit-a
În șoaptă scumpu-i glas.

– „O, timpule, te-oprește! Și voi, grăbite ore,
Lăsați al vostru zbor;
Cruțați pe-aceia cari voiesc să se adore
Tot timpul vieței lor!

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-i atragă;
Cu dînșii vă grăbiți;
Luați-le lor viața ce nu le este dragă;
Uitați pe fericiți”.

Dar vai! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte
Să stăm pe unde-aci;
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte
S-o-nfrîngă dalba zi.

O, să iubim! Ne-o spune și-a orelor chemare
Și tot ce e sub cer;
Căci omul liman n-are, tar timpul margini n-are:
El trece, – cei vii pier!

O, timp pismaș! Cum oare, mînia ta nu-ntreabă
Nicicînd soarta de care nădejdile mi-anin,
Și-n zilele de vrajă ti fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin?

Cum! Amîndoi alături de loc nu vom mai merge?
Cum! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci?
Și clipele ce timpul le face și le șterge
Pierdute-s pentru veci?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte!
Grăiți: unde e vremea ce altădată fu?
Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Ne veți ai sta sau nu?

O lac, stînci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi
Măcar doar amintirea acestei nopți senine
Să o păstrați cu voi!

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,
Și-n brazii-nalți, și-n aste stînci mari care se-adună
Pe țărm de jur în jur.

Șă-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
În zgomotul din undă în undă repetat,
În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Din cerul înstelat.

Și vîntul care geme, și trestia subțire
Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Și tot ceea ce poate să vadă, să respire,
Să zică: „S-au iubit!”
Traducere de Ioan I. Ciorănescu

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!