Numele celor trei români, dar foare diferiți, despre care vreau să vă spun o vorbă sunt: Anatolii, Paulina și Radu. Dar, de la început o mică constatare.
Pare-se, în ultima vineri din octombrie, am fost bulversați de Artur Reșetmikov, ales vice-președinte al Parlamentului de la Chișinău. Însă în alt plan, mai puțin politic și mai mult socio-cultural, mi s-au reținut în memeorie trei nume: Anatolii Puiu, născut la Sinești, Fălești, Paulina Zavtoni, născută la Chișinău și Radu Vancu, un poet român din capitala culturală europeană – Sibiu.

Primul - Anatolii, a venit și el dintr-o capitala culturală, numai că a Rusiei, el fiind și invitatul clubului de media „Format A3” drept un reprezentant al elitei, cică, academice a Rusiei, de la prima vedere mi-a părut lipsit de personalitate, neinteresant ca orator și nici ca profesor ce pretindea că vorbește despre programele sale de instruire la Facultatea de Jurnalism.

Deși zdravăn ca un bour el, totuși, se încurca în cuvinte și nu împletea liber și coerent măcar câteva propoziții corecte în limba română, pe care s-a văzut clar, că a uitat-o de când locuiește în Rusia. Milă îmi era de el, dar și de Ștefănel al lui, fiul cel mic din Sanct-Petersburg, pe care n-are cine să-l învețe corect limba română, fiindcă tată-său Anatolii Puiu da numai prin gropi pe moldovnește, orebecăind ca tipul din troleibuzul cu numărul 25, care l-a luat în răspăr pe bietul publicist și scriitor Eugen Gheorghiță, zicând că nu-i place să audă melodiile interpretate de Doina și Ion Aldea-Teodorovici, fiindcă lui îi plac cântecele rusești. Nu știu ce cântece îi plac lui Anatolii Puiu, că nu am reușit să-l întreb, dar oricum, milă îmi era de el, când mă gândeam că el activează în calitate de șef al Catedrei de Jurnalism internațional, iar din 2010 este chiar și decan al Facultății de Jurnalism de la Universitatea din faimosul oraș de pe Neva.

Cu părere de rău, la întâlnirea cu dumnealui în sala de conferințe a centrului pentru afaceri “SKY TOWER”, n-am auzit nimic interesant despre programele de instruire ale jurnaliștilor, ci doar niște divagații lingvistice destul de bombastice și altele, la fel – sociologice, care semănau mai degrabă cu niște aiureli ale unui turist neastâmpărat, care se gândește cum să ajungă mai repede în subteranele de la Cricova sau de la Mileștii-Mici. Că sunt superbe, iar una din ele este introdusă chiar în Cartea Recordurilor Guiness!
Pentru că nu prea am ce să mai spun despre românul cu numele Anatolii Puiu, trec la următoarele două nume: Paulina Zavtoni - actriță și Radu Vancu- poet.

Cunoscuta actriță Paulina Zavtoni, artistă a poporului din republica Moldova, împlinise onorabila vârstă de șaptezeci de ani. Parea nefiresc, dar era adevărat. Pentru Domnia sa nu există roluri secundare. Dumneaiei a demonstrat că are și talent de regizor, de bun moderator al cenaclului literar-artistic de la biblioteca de Arte "Tudor Arghezi", unde în acea zi de vineri a fost omagiată și felicitată de numeroși oaspeți.
După ce pe omagiata născută la Chișinău, a felicitat-o călduros și Viorica Chirca, la fel o artistă a poporului, eu am plecat de la acea frumoasă festivitate, grație unei suprapuneri de evenimente în timp. Am regretat, bineînțeles, dar spre surprindere în seara acelei zile de vineri, l-am cunoscut la Chișinău și pe poetul Radu Vancu. Multă erupție vulcanică de sentimente frumoase și patriotice am avut! Fiindcă, poetul Radu Vancu chiar din primele lui fraze a încântat publicul din sala, puțin spus, rece ca în peșteră, a Bibliotecii Naționale, unde era în plină desfășurare o ședință a cenaclului literar „Republica”, moderat de poetul Emelian Galaicu Păun și de Moni Stănilă. Apropo, dânsa nu e de pe la noi, ci e de prin părțile Timișoarei, dar a ajuns la Chișinău de la o vreme.
Radu Vancu a fost și la Atelierul de creație "Vlad Ioviță".
Însă de dimineață a fost la Orheiul Vechi, care e mai frumos decât Minskul bielarus și, decât multe alte destinații turistice din Europa. Dar, culmea fericirii lui și a noastră, a fost la „Vlad Ioviță”, unde a dat o lecție de scriere creativă și chiar a scris și el o proză ad-hoc. Apropo, despre aceasta, Radu Vancu chiar a scris și niște note de călătorie din care reproducem câteva secvențe.

Sâmbătă am mers cu Moni, Carolina și Ion Buzu la Orheiul Vechi. Am făcut autostopul. De la o răscruce de drum ne-a luat pe toți patru un tip cu aspect rusesc, în a cărui mână uriașă schimbătorul părea un tirbușon. A pus Doctor Alban, a dat la maxim și a ajuns rapid la 160 km la oră pe drumul ăla de țară. Hurducăielile mi-au adus aminte de zborul cu motodeltaplanul de la Zalău, din 2007. Era, adică, minunat - deși Moni era palidă și, după cum a mărturisit la coborâre, îl invidia pe Sandu, care avusese în ultima secundă inspirația să nu vină, ergo să supraviețuiască. Rusnacul a schimbat apoi muzica (viteza nu) - a pus Ellie Gould și o formație al cărei nume chirilic era ПСИХЕДЕЛИК - adică PSIHEDELIC, pe cât îmi dădeam seama. Și zău că a fost un tip psihedelic până la Butuceni; când am coborât, rusul n-a vrut să ne ia bani, ci doar a zis: "Vî aștiept la o stacanî di jin".
Peisajul la Orheiul Vechi e splendid, e un loc acolo, de pe fundul fostei Mări Sarmatice.Este și un promontoriu lung de câțiva kilometri, înălțat la câteva zeci de metri deasupra restului peisajului, o limbă înaltă de pământ poros. Promontoriul e, cum spuneam, poros, scobit de tot felul de grote - dintre care una, cea de la altitudinea maximă, găzduiește o biserică rupestră.

Ne-am întors apoi în Chișinău, unde am avut un atelier de proză la "Vlad Ioviță", atelierul de scriere al lui Dumitru Crudu. Le-am cerut să scrie o proză despre traumă și fericire, plecând de la incipitul cărții, Oameni din Chișinău. A ieșit foarte bine, au scris și au citit proză deseori bună, uneori foarte bună, Cristi Măriuța, Oleg Carp, Emanuela Sprânceanu, Alex Cosmescu, Aurelia Borzin, Elena Chirică, Otilia Gordienco, Valerian Ciobanu, Ion Buzu, Pavel Borș, iar doamna Iordăchescu (care n-a vrut să citească, dar de la care am primit ultimul număr din revista Clipa - liceenii fac ca de obicei o treabă excelentă, e un interviu foarte bun al Ilenei Mălăncioiu acolo). Alți autori: Carolina Vozian, Sandu Vakulovski, Moni Stănilă, Dumitru Crudu și eu. Adică, dacă am numărat bine, 18 oameni - ar ieși un volumaș în toată regula!
A doua zi, Moni a ținut să mă conducă la autocar - și bine a făcut, altfel nu plecam. Deși luasem biletul din ziua anterioară, șoferul Petrică nu voia să admită că e de la firma lui. (Ar fi preferat să ia pe altcineva, care mergea până la Timișoara). Dar Moni s-a inflamat, Dudu Crudu cu legitimația lui de jurnalist la cotidianul Timpul a picat la marele fix, și astfel am plecat până la urmă spre Sibiu.

În vamă, ofițerul român m-a pus să deschid bagajele. Aveam și o plasă pentru Anatol Grosu de la fratele lui; "Ce-aveți aici?", a dat la o parte ceainicul, a găsit o Biblie. "Ce Biblie-i asta?". "Creștin ortodoxă", zic. S-a încruntat, a deschis-o. "A, românească", s-a dumerit. "Și miroase și a busuioc!". Apoi mi-a deschis bagajul, din care a ieșit la iveală "Oameni din Chișinău". "Bravo, domnu' student, îmi place, auziți?, îmi pla-ce". Și a făcut semn că microbuzul poate pleca.

Nu știu cum a plecat Anatolii Puiu din Chișinău la Sanct-Petersburg, dar în schimb, am aflat cum poate pleca de acasă-acasă un bun român, care are cu sine și niște cărți din Chișinău, dar nu și niște sticle cu vin sau cu divin și cu spumante de la Cricova și Mileștii-Mici.