Ne regăsim în Eminescu



Eminescu este un imbold, o valoare perpetuă. De curând, am avut șansa să încurajez un grup de tineri entuziaști pe calea fizicii, să se aplece peste minunatele sale versuri-după ce au înțeles teoria relativității și au citit Geneza biblică.
Cu mulți ani în urmă, un sărman poet, apărut ca o ciupercă otrăvită după ploaie, „săpa, în cadru public”, crezând că îl va clinti pe Sfinx-ul neamului nostru. Unii cred că sunt o adevărată valoare doar pentru că s-au născut într-o casă cu lumină electrică și farfurii de porțelan; li se pare că un neam nu poate avea, de-a lungul istoriei, numeroase valori. Desconsiderând un înaintaș, ei nesocotesc truda neamului pentru dezvoltarea/păstrarea limbii române.
Cerul nostru este „dominat” de Steaua Polară. La aproape o sută de ani de la moartea poetului, astronomii au descoperit că Steaua Polară nu mai există; noi percepem doar lumina care parcurge în ani-lumină acel spațiu care desparte locul unde s-a aflat și planeta noastră.
Cuvintele poetului sunt remarcabile și din punct de vedere științific: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă...Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, și nu e”. Versurile sale preced teoria relativității; astronomii au înțeles de abia în secolul XX aceste fenomene astronomice.
Sunt fascinată de gradul înalt de înțelegere a formării universului vizibil(stele-planete). În secolul XX apare teoria Big-Bang-ului, iar artistul, parcă în aceeași stare ca și Ioan Evanghelistul când a scris Apocalipsa, trăiește istoria Universului.
„Iar colo bătrânul dascăl...tot socoate și socoate; Universul fără margini e în degetul lui mic!/ Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,/ Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă;...La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,”...Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!/ Dar deodat’un punct se mișcă...cel întâi și singurul!”
În secolul XX s-a ajuns la concluzia că în soare au loc reacții de fuziune a Hidrogenului; în clipa în care se va epuiza materialul de fuziune ce produce energia necesară strălucirii și emanației calorice, soarele se va transforma într-o planetă rece, aproximativ peste patru miliarde de ani.
„Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte,” când soarele va trece de la emisia în bandă galbenă la cea mai slabă, roșie. „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș,/ Cum se-închide ca o rană printre nori întunecoși,/ Cum planeții toți îngheață și s-asvârl rebeli în spațiu,/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați.” Datorită scăderii masei solare, forța gravitațională va fi mai mică decât forța centrifugă și, astfel planetele vor părăsi sistemul solar. Este momentul întoarcerii echilibrului primordial „reîncepe-eterna pace”. Exista și există încă incapacitatea de a înțelege și diferenția darul luminii înțelepciunii de natura umană, imperfectă și supusă slăbiciunilor. „...posteritatea este încă și mai dreaptă./ Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?...Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale:/ Astea toate te apropie de dânșii. Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,.../Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”.
Înalta strălucire a spiritului eminescian ne stimulează pe tărâmul luminii înțelepciunii și devotamentului față de valorile neamului. Ca și el, în „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, ne dorim „La trecutul mare, mare viitor!”- așa cum spusese cu patru sute de ani înainte Nostradamus, când a precizat că „poporul roman de pe paralela 45, Mesopotamia Europei, a fost și va fi strălucitor”.
Găsim energie și înțelepciune în versurile sale. Găsim valoarea în noi, urmașii lui. Găsim putere pentru a ne manifesta într-o lume cu numeroase contradicții. Găsim...și ne re-găsim.