Astă vară, pe cînd mă întorceam dintr-o scurtă vacanță la mare, lăfăit pe bancheta din vagonul aproape gol al trenului care mă ducea spre casă, în fereastra însorită pe care priveam absent, după mai multe peisaje largi și profunde, a apărut brusc o mică pădure alergînd înapoi, dar atît de aproape încît aș fi putut atinge cu mîna acel ”Și dacă ramuri bat în geam...” trezit deodată la viață de prin cotloanele memoriei.
Să fi fost starea de euforie contemplativă de după efort (căci ca să ajung la trenul care pleca din Constanța, pedalasem toți cei cca 50 de kilometri din Vama Veche) sau poate persistența impresiei halucinante pe care, noaptea precedentă, chiar înainte de culcare, o geamandură portocalie, suspendată în întuneric de Cineva (mână de artist) într-unul din oțetarii foșnitori din curtea Casei cu Olane, mi-o lăsase, cert este că, plonjat pe neașteptate în marea aceea de copaci alergători, au venit întrebările.
M-am trezit gîndindu-mă așa: în mod evident trenurile românești nu mai sunt ce-au fost. E evident mai multă curățenie, banchetele și în general mobilierul, par noi, mult mai puține closete put cu adevărat, cu putoarea aceea năucitoare din trenurile adolescenței mele, șinele sunt în general schimbate, plecările și uneori chiar și sosirile se respectă la minut, la ghișeu, în Constanța, o casieră amabilă avea un vocabular de-a dreptul elevat, din tren se zărește, ca într-un SF, autostrada, pămînturile vizibil mai intens și mai sistematic lucrate, avem smart-phone-uri, tablete, laptopuri, informația circulă cu viteza luminii și toate noutățile tehnologice, artistice și care or mai fi în lume ajung în cîteva săptămîni sau luni și la București, interacționăm de la egal la egal, fără complexe, cu toți europenii, mergem la Viena și la Paris tot atît de ușor ca la Sinaia sau Dolhasca, mai nou avem și hîrtie igienică cu tub dizolvabil (nici nu mai e nevoie să te obosești să te deplasezi ca să-l arunci la gunoi, îl arunci în closet, tragi apa și gata - ce ne-am mai putea dori?) ... țara avansează, evoluează, fără îndoială.
Eram pe punctul să mă las invadat de mîndrie, cînd a venit întrebarea: dar cum? cum de a fost, totuși, cum de este posibil așa ceva? Să fie oare meritul aceluiași popor care, după eroismul impresionant pe care l-a dovedit în decembrie '89, nu a mai putut ”dormi liniștit” decât după evacuarea acelor ”elemente de-a dreptul fasciste, grupuri organizate, de elemente incitate, multe din ele drogate...”* (printre care m-am aflat și eu) și împodobirea cu panseluțe a Pieței Universității? (Vorba doamnei Ponta: ” Bine mă Victor, de-aia am mîncat noi bătaie pe 13 iunie?”). Care striga ”IMGB face ordine”? (Care IMGB și care ordine?) Care vibra de indignare la halucinația potrivit căreia la sediul țărăniștilor se tipăreau dolari falși? Care astfel oripila, pe bună dreptate, întreaga opinie publică și bunul simț al Occidentului? Să mă fi înșelat eu atît de jalnic în acel iunie '90, cînd, la cei 23 de ani ai mei de atunci, privind ce se întîmplă în jur, mi-am zis că țara e definitiv condamnată la beznă cel puțin pentru tot restul vieții mele? Există un moment (care să-mi fi scăpat mie) în istoria ultimilor 25 de ani cînd poporul ăsta a zis ”Stai așa, hai să ne suflecăm mînecile și să ne punem pe treabă”? Am avut noi aici pînă acum un ”cult” al lucrului bine făcut? Așadar, chiar căpușată de marii infractori, cu gulere mai mult sau mai puțin albe, în toți acești ani (și care abia acum, după un sfert de secol, au început să cadă), România ajunge bine merçi, încet încet, din urmă, țările occidentale?
Astăzi, la distanță de 5 luni de la imersiunea mea feroviaro-talasso-selvică, și la o lună după alegerile din 16 noiembrie, trebuie să recunosc că nu mai văd lucrurile în aceeași lumină. Îmi dau seama acum cât de relativ este totul și mai ales cât de încet se urnește istoria în raport cu așteptările individului și cât de mult depinde ea de detalii imprevizibile. Istoria, care uneori pare a nu fi altceva decât o moluscă uriașă, care înaintează încet, aproape imperceptibil și doar prin alunecare pe un fel de materie gelatinoasă alcătuită din micile noastre indignări, speranțe, așteptări, spirite, vieți malaxate... Pentru că iată, UN detaliu, poate nu chiar imprevizibil (vorba lui Sebastian Ghiță: ”Am fost niște fraieri!”) a făcut ca, după 25 de ani de la deziluziile din '90 și blazarea cronică ce a urmat, același popor, în frunte de această dată tocmai cu acele ”elemente de-a dreptul fasciste, grupuri organizate, de elemente incitate, multe din ele drogate...”, pe care le credeam reduse la tăcere pentru vecie, să reușească în noiembrie ceva care ne-a redat în mod aproape miraculos, nouă și Occidentului, încrederea, aproape intactă din decembrie '89, în această țară, iar mie bucuria de a mă mișca și respira din nou normal printre semenii mei, fără stinghereală sau resentimente. Să dea Dumnezeu ca această stare de lucruri să dureze cel puțin tot pe-atât iar noi... să fim sănătoși. Pentru că, așa cum spunea Nichita, "O călătorie lucidă în real, te poate îmbătrîni. Numai o călătorie în ideea de real te modifică și te face să fii adolescentul etern. Dar ideea de real este însăși Arta."

Șerban Georgescu

* Cuvîntare Ion Iliescu în fața minerilor, București, Romexpo, 14 iunie 1990, vezi https://www.youtube.com/watch?v=MnRTN7axLNI, minutul 0.50.




(text publicat in Dilema Veche, 8 ianuarie 2015)