Dacă vom privi în retrospectivă evoluția imaginilor poetice din opera lui Grigore Vieru, vom observa, pe de o parte, o fidelă constanță a acestora, dar, pe de altă parte, și o continuitate progresivă, transformarea lor în funcție de evoluția poeticii autorului, mai mult sau mai puțin condiționată de metamorfozele spirituale și social-politice ale epocii în care a trăit autorul.

În fond, Grigore Vieru este un „poet al arhetipurilor”, după o exactă formulă a lui Mihai Cimpoi. Constantele imaginarului poetic la care recurge Grigore Vieru sunt esențiale în recrearea pe calea poetică a unui univers potrivit idealurilor sale etice și estetice. Impunător, în acest sens, este un sistem de imagini ce aparțin domeniului naturii, un cadru indispensabil filosofiei poetice lui Grigore Vieru: „Facem parte din natură, dacă nu chiar din modesta ei hrană”, „Nu oare Natura este dreptatea pe care omul crede că n-a găsit-o?!”

Revenirea la natură și la elementele ei primordiale, prin combinarea sau opunerea lor, oferă lui Grigore Vieru o sursă inepuizabilă de metafore, comparații sau paralelisme în spirit folcloric, permite simbolizarea/ semiotizarea anumitor procese sau fenomene sociale sau spirituale. Important este să încercăm să structurăm acest sistem de imagini pentru a depista legitățile funcționării sale și, astfel, pentru a identifica modelul/ principiul fundamental care organizează lumea așa cum se reconstituie ea în creația poetului.

Ansamblul elementelor naturii evocate în poezia lui Grigore Vieru poate fi împărțit în câteva sfere: lumea vie (plante, animale, păsări, insecte, reptile etc.), stihiile (apă, pământ/ pietre, aer, foc/ lumină), elemente cosmice (lună, soare, stele). Toate aceste elemente se află într-o permanentă interacțiune, se completează reciproc, se combină pentru a oferi o imagine complexă a universului și pentru a-i defini locul omului în acest univers.

O simplă sistematizare a elementelor naturii din lirica lui Grigore Vieru evidențiază predilecția autorului pentru natura vie, iar dintre viețuitoare și plante mai frecvent se recurge la lumea plantelor. Astfel, lumea în poezia lui Grigore Vieru se prezintă, în primul rând, sub forma unei grădini, iar ideea majoră în jurul căreia gravitează poetica sa este cea a nostalgiei, a regăsirii sau a sentimentului de apartenență la un spațiu al grădinii: „De-acolo, / Din imperiul acelei grădini, / Puterea îmi vine” („Din imperiul acelei grădini”). Opoziția binară floră-faună se rezumă, în fond, la opoziția static-dinamic, vertical-orizontal, iar predilecția autorului pentru floră codifică atât o conștiință sedentară, înrădăcinarea în pământ, cât și potențialitatea înălțării, a tinderii în sus, a legăturii între ceea ce e jos și ceea ce e sus.

Grădina arhetipală și variațiile acesteia (codrii, pădurea), la rândul său, este organizată în jurul unui arbore, o imagine mitică universală, care cunoaște o transformare în creația lui Grigore Vieru, evoluând de la multitudinea soiurilor de copaci evocate în poezie, până la cea a crucii/ steagului (tricolor), un echivalent simbolic al arborelui universal. Este vorba despre un axis mundi specific imaginarului poetic al lui Grigore Vieru, care se conceptualizează/ sacralizează atât ca o valoare în sine, cât și ca un spațiu casnic, identificat cu cel al cuibului, și cu mama, o altă imagine polisemantică în creația poetului: „O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veșted...” („Mâinile mamei”), „Curată și îngrijită / Ca fața Scripturii – așa era / Grădina măicuței” („Din imperiul acelei grădini”), „Nu mai vreau nimic altceva / Vreau să mai umblu o dată / În jurul pomului meu, / Sau măcar / În jurul unei furnici!” („Ultima dorință a mamei”.)

E de remarcat că și celelalte atribute ale arborelui sunt, de obicei, reprezentate la plural: frunze, ramuri, flori de copac, ceea ce s-ar asocia cu o imagine colectivă, cea a unei comunități unite în jurul unei axe/ idei. Imaginea colectivă se denotă și atunci când poetul vorbește despre flori și iarbă, adesea elemente constitutive ale unor comparații sau paralelisme antropomorfe. Cu alte cuvinte, simplificând, frunzele sunt un popor al arborelui, iar florile sau iarba – un popor al pământului.

Imaginea arhetipală a arborelui universal structurează și ierarhizează universul poetic al lui Grigore Vieru. Acesta, intuitiv sau conștient, împarte lumea în cel puțin două sfere, corespunzătoare părților componente ale arborelui: partea superioară (lumea păsărilor și tot ce se asociază cu acestea: zborul, cuibul, cântarea), limitată de Cer, și partea de jos (cea a viețuitoarelor, inclusiv a oamenilor, plasați pe pământ, în apropierea apelor/ izvoarelor). Spre deosebire de modele mitice, varianta lui Grigore Vieru evidențiază mai slab ceea ce este deasupra Cerului sau sub Pământ, evitând în mare parte imagini fantastice, foarte puține la număr: îngeri, draci, zmei etc. Acestea există mai degrabă ca o potențialitate a transcendenței, a ceea ce e în afara sferei umane, situate „între Cer și Terra”. Opoziția sus-jos și locul de mijloc (de aur) în această opoziție Grigore Vieru o exprimă și printr-un aforism: „Să-ți fie călăuză, fiule, povața înțeleptului: Prea sus nu te înălța – te vor spânzura, prea jos nu te pleca – te vor călca”.

Comparativ cu celelalte viețuitoare, în universul poetic al lui Grigore Vieru domină păsările. „Nedespărțită de cer...” („Chipul tău, mamă”), pasărea hrănitoare este un echivalent al mamei, puiul – al copilului, cuibul – al casei. Atributele păsărilor – hărnicia, zborul liber și cântecul se anunță drept o valoare supremă pentru lumea oamenilor: „Fericiți cei care pot zbura,/ Pe care aerul îi iubește și-i ține” (epigraf la „Albina”). De aici și semiotizarea/ metaforizarea/ poetizarea aripilor: „Bătrânul / s-a culcat pe-o clipă / fiindcă-l doare o aripă” („Tudor Arghezi”) sau „Curajul de-a trăi, / Curajul de-a muri – / Iată cele două aripi / Care pot / În ceruri să te ridice” („Pe sângele nostru”). Reprezentările ornitologice se concretizează prin imagini totemice ale rândunicii, privighetorii, ciocârliei, mierlei, vulturului: „Copil, de ochii mamei / Eu fruntea îmi lipeam / Cum mă lipeam în taină / De oul ciocârliei / Cu care suntem neam. / E pasărea plecată / Din codru-mpărătesc” („Ochii mamei”), „Chipul tău, mamă, / Ca o mie / De privighetori rănite...” („Chipul tău, mamă”), „Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla” („Tăcerea mamei”), „De-acum și singur, iubito... / Ca un vultur pe munți, – / Da, singur / Aș putea să trăiesc” („Ca o pată de sânge pe lespezi”), „Trăiește-ți clipa în picioare / Cum bradul și-o trăiește. / Că râul cel de multe-aleargă / Și zboară vulturește” („Cinstirea proverbelor”).

Exemplul unei opoziții binare, mitopoetice, este relevat de simbolistica celor două imagini de păsări fără nume, care doar sugerează vitalitate/ lumină absolută și morbiditate/ întunericul absolut: „Ne-am ales cu domnul Eminescu, / Domnul cel de pasăre măiastră” („Eminescu”) și „Gonește pasărea cea neagră / Ce croncănește oarbă, / Visând din soare gălbenușul / Să-l scurme și să-l soarbă” („Cinstirea proverbelor”). Acest dualism/ binaritate, care modelează/ structurează reprezentările poetice ale lui Grigore Vieru vin, în fond, din zona creștinismului. Astfel, lumea poetului se împarte în Cer și Pământ, îngeri și draci, Dumnezeu și Diavol. Gândirea dualistă continuă și în zona etico-morală: dreptate – nedreptate, dragoste – ură, conștiință națională – mancurtism.

Aceleiași logici i se supune și lumea animalelor, reprezentările cărora pot fi grupate în funcție de serviabilitate față de oameni. Totuși, animalele lui Grigore Vieru de mai multe ori nu sunt altceva decât niște ecouri ale imaginarului folcloric și ale tiparelor lingvistice, în care imaginea nobilă a unui cal/ armăsar: „Că se sărutau sub ei / Calul lui cu-al dumneaei” („El, ea”), „Tot aurul românesc / Era în potcoava calului” („Potcoava”) se opune celei a câinelui/ javrei/ potăii: „Ei printre mormintele noastre / Cu medalia-n dinți, cu folosul, / Aleargă în cuști fericiți / Ca javra cu osul!” („Treisprezece strofe despre mancurți”), „Ei, înnodații nerușinării! / Huideo, potaie!” („Treisprezece strofe despre mancurți”), „Pască și ouă roșii / O mamă le-ntinde / Prin grilajul sârmei ghimpate. / Se uită țintă în ochii bătrânei / Câinele grăniceresc / Rămas de la strajnicii vechi. / Tineri grăniceri / Vorbesc rusește cu ei” („Copiii oastei naționale”). Pe de altă parte, blândețea mieilor sau a căprioarelor se opune brutalității/ primejdiei mistreților, o expresie a sălbăticiei absolute: „Ar și semăn printre mistreți. / Păzește-te. / Te vor trage în țeapă, / Mi-a spus Îngerul meu păzitor. / Iar țeapa va fi părul lor / Metalic și uriaș” („Poem”), „Tremuri firav și temător / Sub tălpile noastre, / Sub copita mistrețului / Sub veșnica amenințare / A unui nou îngheț” („Cântec”). În plan mito-poetic însă imaginea folclorică a Mioarei (întruchiparea unei lumi idilice, pașnice, armonioase) se opune celei a zmeului/ șarpelui/ viermelui sau a fiarei (cu anumite accente biblice): „Umplem vremii cu luceferi hăul / Și iubim și ne-nfruntăm cu zmăul. În Limba Română!” („Limpede ca lacrima”), „Veni-va o zi când / Nu dreptatea noastră, / Ci șarpele va umbla / Cu capul spart” („Veni-va o zi”), „Trebuie să viețuiesc / În lacrima ochiului meu / Ca să birui fiara?!” („Glontele internaționalist”), „Gadine, fiare sălbatice s-au perindat / ori s-au cuibărit pe-aci, / Albastrul din ochi scormonindu-mi-l, / profanând Voronețul din ei, gâtuind clopotul / pe care azi îl ascult” („Cântec de iubire”).

Prezența animalelor exotice se explică adesea și printr-o situație exotică, de limită, având o anumită înclinație spre hiperbolizare, parodie, satiră: „N-am răbdare / să dresez leul / până când dihania / se învoiește pe-o clipă / să-mi sărute obrazul” („Circ”), „Ei rădeau aurul de pe aripile albinelor, / Smulgeau crucea de la pieptul preoților / Și-o agățau la gâtul maimuțelor” („Ei”).

Un grad avansat de semiotizare, în poezia lui Grigore Vieru, îl cunoaște lumea insectelor. Domină albina și furnica, direct asociate cu hărnicia, spiritul solidar, unirea, transformate în metafora unui popor sau a unui individ ce face parte dintr-o comunitate: „Și fete multe-s: / Câte-n flori albine” („Cămășile”), „Astfel curge trecătoare, / Maică, viața ta de-albină, / Tu, cuminte ca o floare / Și ca sarea de bătrână” („Glas de teamă”), „Admir mireasa / Teiului înflorit: / Pe albina” („Metafora”), „Mă-ntorc, o, soro, iar la tine... / Mi-ești cea mai dragă pre pământ... / Din viețuirea ta curată / Atâtea sunt a le-nvăța. / Nu rătăcește drum și cinste / Acel ce merge-n urma ta”, „Eu unde te oprești, tu, soro, / Acolo stau să-nalț sobor” („Albina”.)

Organizarea în roiuri, stupi, furnicare, cuiburi – toate sunt expresia unei unități într-o casă/ grădină/ țară, râvnită și cântată de Grigore Vieru. Până și greierul și melcul completează această imagine idilică/ utopică: „Lângă cuibul meu de pietre, / Doarme-n tihnă greierușu-n / Clopoțelul de la ușă” („Cântec de leagăn pentru mama”) sau „Vom deveni o trestie / Plină cu melci. Poate că / Numai atunci / Rosti-vom cântecul râvnit” („Numai atunci”) în opoziție cu „Greu e singurel în casă!” (Cântecul puișorului de melc).

Astfel, elemente naturale din opera lui Grigore Vieru reprezintă un sistem semiotic complex, din perspectiva căruia, în spiritul gândirii mito-poetice, se reconstituie un model al lumii. Comunicarea omului cu natura se transforma în citirea și crearea unor coduri universale, prin prisma cărora se formulează un anumit sistem de idei, valori sau tradiții: „Natura nu îngăduie viduri, și-acolo unde nu răsare o floare sau un copac, răsar un gând sau o idee”, „Natura la noi constituie majoritatea națională”, „Numărați mai întâi câți copaci are pădurea și-apoi locuitorii țării”, „Este aproape totuna să ucizi o pădure seculară sau să omori o populație”.