Suferința a făcut din mine un scolastic, din unii bigoți, iar din alții atei, dacă suferința ar fi supranaturală, ar putea fi un reziduu al divinului, sau o dejecție a transcendentalului, și dacă ar avea cauze umane, suferința ar avea ca surse mizeriile, promiscuitățile, fetidul, imundul și scabrosul, ce țin de natura umană ; dacă suferința ar fi o caracteristică a iadului, încastrată în damnați aruncați în bolgii, ar explica ceea ce simțim când este activă.
Dacă am putea contabiliza și strânge toate suferințele din oameni, am construi din ele un iad teluric de anvergură, mult mai mare decât iadul sursă, original, care îl eclipsează.
Suferința nu poate depăși anumite valori, în cazul unora oscilează între anumite limite, în cazul altora este constantă. Timpul nu poate influența suferința, ci doar omul prin voința ce naște în el activități având drept scop diluarea suferinței, sau înconjurarea ei cu simulacre ce ne fac să o percepem la valori mai scăzute și la intensități mai mici.
Cei care își asumă suferința proprie, sunt pregătiți să facă față deziluziilor provocate de continuitatea, non-evanescența suferinței.
Nici nu vreau să-mi imaginez ce aș vedea dacă mi-aș pune suferința la microscop.
Suferința poate fi proiectată înafara corpului uman pentru o perioadă scurtă, prin violența manifestată de om, însă revine înapoi în corp și își reia funcțiile nocive, așa că pe perioade lungi de timp este mai bine să ne cultivăm calmul, într-un melanj cu voința, tenacitatea și perseverența, iar sagacitatea caută să înșele suferința, punând-o să cânte (disonant) și apoi reducând pe silențios cântecul disonant.
Suferința este direct proporțională cu nefericirea și invers proporțională cu sănătatea, de aceea este bine să reducem nefericirea practicând principiile, teoriile și doctrinele fericirii, și să creștem sănătatea.