Dacă suferința ar avea în ea un adevăr de oricare tip ar fi el, și-ar găsi motivația și explicația în conceptele adevărului, însă este imposibil acest lucru, căci adevărurile se află în slujba binelui, frumosului și pozitivului, iar suferința este prin ea însăși o entitate a răului, urâtului și negativului.
Așa suferința este reductibilă la o sumedenie de minciuni, are multiple măști, una mai hidoasă decât alta, cel puțin e bine că nu ne modelează exteriorul, astfel am avea formele dizgrațiosului, fiindcă suferința se manifestă deplin în interior.
Cei ce manifestă idiosincrazii la ipostazele suferinței, nu se vor împăca niciodată cu ea, ci vor încerca să-i inducă stări cameleonice.
Dacă suferința ar fi rațională, s-ar folosi de logic și coerență pentru a se impune entităților umane, căci suferința vrea să conducă corpul, și mi-e groază să-mi imaginez pe ce pantă descendentă ar ajunge omul ca sclav al suferinței.
Din fericire suferința este absurdă, nimic și nimeni n-o motivează, căci suferința crește absorbind ilogicul, iar oamenii absurzi și ilogici văd în ea rațiunea supremă care nu are rival. De aceea e bine să fim raționali și logici în tot ceea ce gândim și întreprindem, fiindcă distanțându-ne de suferință, îi dăm un blam, și o putem controla.
Dacă suferința s-ar infiltra în senzitivități, am percepe realitatea sub formele suferinței, și am vedea-o cu ochii suferinței, am auzi vibrațiile ei sub formele disonanțelor, am pipăi realitatea și ni s-ar părea contondentă, traumatizantă și grotescă, ne-am vedea viața prin prisma suferinței, depreciind-o până la un minim ce se apropie descurajant și deconcertant de nivelul 0.
Să pliem peste suferință substanța fericirii, astfel aceasta își pierde efectele funeste și nefaste, și își micșorează forma și conținutul, până ajunge un punct impenetrabil, însă suferința odată ce am cunoscut-o, nu poate fi redusă la 0, și din păcate punctul la care este redusă suferința se poate, după un timp, multiplica.