agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3152 .



Despre alcătuirea poemului
eseu [ ]
Aurelian Sîrbu: Albedo (2009), Seducția undei (2010), Limes (2011)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ldaradici ]

2017-06-19  |     | 



păianjenul din mine
își țese
ademenirea
larg
dinspre margini –

stau pândind
de pe cruce
cu brațele-ntinse
(Aurelian Sârbu, Peisaj interior)

Puțini sunt poeții care izbutesc să comprime o multitudine de sensuri în lexeme puține, sau, ca să fim în asentimentul lui Barthes, să facă din limbaj literatură („Vedeți-mi cuvintele, sunt limbaj; vedeți-mi sensurile, sunt literatură”). Dacă cineva ar însuma cuvintele din cărțile lui Aurelian Sârbu – Interiorul umbrei (2009), Albedo (2009), Seducția undei (2010), Limes (2011) etc. –, ar rămâne surprins: poetul a reușit să reducă multe din poemele sale chiar la șapte, opt sau nouă cuvinte! Cât despre sensuri...
Se pare că în cazul autorului nostru („nu am vocație epică”, mărturisește domnia-sa într-un Autoportret), s-au intersectat (caz fericit și rar) două dimensiuni de excepție: cultura, bazată și pe o carieră de filolog și de critic de artă, dar și ceea ce Emil Cioran numea, în urmă cu aproape opt decenii, acea „energie debordantă”, acel „lirism interior” care, neexteriorizat, te-ar putea pierde. Îndrăznesc să afirm că este ceea ce i se întâmplă și poetului Aurelian Sârbu.
În privința „cantității”, aș da un singur exemplu: cele 37 poeme din Interiorul umbrei, de pildă, însumează nu mai mult de 605 cuvinte (inclusiv cele de legătură și cele care formează, combinându-se, secvențe fonetice unitare de genul „e-n”, „ce-i”, „mi-e” etc.). Există, în acest volum, două poeme formate din câte șapte cuvinte, două din câte opt, patru din câte nouă cuvinte și așa mai departe. Următorul, de pildă, format din nouă lexeme, conține doar douăzeci și patru de sunete: „în grai/ e val/ și-s corbi/ și somn” (pagina 38).
Ne întrebăm, firesc, cum reușește Aurelian Sârbu această performanță.
Se spune că fiecare poem este o metaforă. În cazul lui Aurelian Sârbu însă, fiecare metaforă este un veritabil poem. Aș asemăna textele poetului cu câte un ou (adus la limite fizice minime), dar în care poți desluși o infinitate de zboruri.
Unele poeme sunt imagini mentale (un gen de „metafore-definiții”) ale unor concepte mai mult sau mai puțin abstracte. Astfel, singurătatea devine o întunecare de sine, ca în poemul de șase cuvinte De unul singur: „mă-ntunec/ în cerul mut/ părăsit” (poemul fiind doar esențializarea altuia, de unsprezece silabe, publicat cu doi ani în urmă: „în cerul mut părăsit/ în trupul luminii tale/ singur mă-ntunec”). De subliniat faptul că poetul reia și în alte culegeri poeme din volumele anterioare, ducându-le spre o limită a esențializării.
Câteva „definiții” sunt metafore ale sinelui, ca de pildă: „ești doar umbră tulbure/ păianjen/ luntre/ pod arcuit” (În undă), altele concentrându-se în jurul unor elemente ca muntele, noaptea etc.: „pisc solitar –/ o îngustă biserică/ pentru un dumnezeu așezat bătrânește/ stăpân firav/ pătruns de cerul/ înalt” (Pisc solitar) sau „noapte –/ ochii și-au mutat privirea/ în peștera trupului...” (***) Alte poeme-definiții sunt bazate pe comparație: „întinzi mâna –/ ca un zbor de fluture/ frânt” (Gest) sau „noaptea se închide în mine/ ca într-un nod/ de timp/ moale” (Timp moale).
Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Deseori, Aurelian Sârbu construiește o metaforă pentru un concept, un gest – rezultând metafora-definiție. Însă termenul propriu (conceptul), împreună cu construcția metaforică, vor forma împreună o nouă metaforă (o metaforă a metaforei sau o metaforă „în ramă”), cu semnificații imprevizibile, de o profunzime nebănuită inițial. Dar iată un poem în acest sens: „mi se stinge candela în mână/ – icoana ta mincinoasă”. E cât se poate de limpede... Însă titlul ales de poet este Pelerin (o altă metaforă, la rându-i, și care va răsturna semnificația inițială a construcției, aducând o nouă „informație”, adăugând o nouă dimensiune, întregul rezultat în final fiind net diferit (superior) semantic.
Există și alte exemple: „trup zidit –/ în alcătuirea poemului/ alb/ peste alb/ o tăcere/ peste altă tăcere” (Fabro) sau „umbre –/ caracatițe hulpave/ bântuie prin galerii” (Thriller).
Dincolo de această economie radicală și un aparent ermetism, semnificațiile duc la metafizici existențialiste, autorul fiind înarmat cu o hiperluciditate trecută, de-a lungul deceniilor, prin lecturi de calitate. Pentru poet, prezentul nu-i decât o „filă” din enigmaticul top al destinului: „în față/ căi nepotrivite –/ în urmă/ nedescifrate” (Filă). Exteriorizarea înlăuntrului liric devine o zbatere agonică: „nimeni nu mă-nvață să uit// cum să topesc în muțenia mea/ atâtea cuvinte” (Scrib). Iată și o metaforă a înălțării/ prăbușirii în destin (o altă posibilă expresie „lingvistică” a unei picturi): „fântâni secate/ rămase/ fără cumpene/ frânte/ de atâtea suișuri/ de-atâtea cufundări/ goale” (***).
Lirismul e cenzurat, poeziile amintind de haiku, chiar dacă Aurelian Sârbu nu-și propune să scrie haiku, chiar dacă, întâmplător, am putem vorbi de respectarea canoanelor acestei specii.
Poemele erotice merită un studiu aparte. Însă trebuie precizat că, în majoritatea lor, regăsim motivul mării („tu rămâi în apele tale/.../ stăpâna mea albastră”), al corăbierului „ce dă ocol insulelor/ tot mai îndepărtate/ una de alta”, glasul îndrăgostitului de odinioară fiind de un tragism aparte: „așterne-mă odată cu ultimul val/ pe nisip/ lasă-mă cu pescărușii pe mal/ printre scoici/ în zarea altui cer/ .../ umbră-a luminii mele/ încă te mai regăsesc/ în spuma lăsată în urmă/ de vâsle/ în fiecare aripă îmbibată/ de vânt” (Stăpâna albastră). În cele din urmă, iubirea rămâne o Floare cicatrizată în chilimbar: „singură iubirea –/ în chilimbar/ floare putredă/ cicatrizată/ petală cu petală căzând// singură iubirea –/ miros de abator/ paradis îndoielnic/ cu porțile vraiște”.
De la Blaga, Aurelian Sârbu a învățat că „veșnicia s-a născut la sat”, unele poeme surprinzând elemente definitorii ale acestui univers aparent nealterat: „la țară stelele și îmblânzita lună/ ce-aproape-s” (La țară), sau: „pe prispă-n ograda înstrăinată/ țăranul/ se tot socotește” (Peisaj remanent), sau: „morile nu mai macină/ nici vânt/ nici noroc/ nimic// rotiri invariabile/ inutilă/ axă/ a/ lumii” (Inutilă axă a lumii).
Surprinzător, poetul a izbutit esențializarea chiar în cazul pastelului. „Peisajele” sale poartă însă același numitor comun al „tălmăcirii” de sine, în paralel cu surprinderea elementelor relevante (nu rareori eminesciene) ale universului: „se naște noaptea lumina/ pe buze cuvântul/ stelele se gonesc/ între ele/ între văzut și nevăzut/ fântâni adorm cu ape-n oglindă/ un glas ascuns răzbate deasupra” (Se naște noaptea lumina) sau „s-a răsturnat cerul/ izvorul își amână/ țâșnirea/ de parcă ar asculta în adâncuri/ confidența focului ferecat// pe-aici/ la răstimpuri/ doar câte un stol de egrete năpădește/ luciul lacului” (Peisaj, lângă Mondsee).
Iată și două exemple de concentrare maximă a imaginilor: „la o margine de luminiș/ un trup de cerb/ jupuit” (Vedută), sau: „vânt prin frunziș/ seara –/ martor mut/ păianjenul într-un colț” (***).
Navigator pe mările destinului („corabie-ți sunt/ cu un petec de velă/ ori marea străveche/ răscolită/ de vânt”) poetul poartă în sine obsesia țărmurilor stâncoase, a valurilor înspumate. În același timp, are o aplecare constantă spre mitologie, identificându-se în imaginea figurilor legendare de odinioară, titluri de poeme ca Odyseu, Icar, Narcis, Pygmalion stând mărturie în acest sens.
Închei cu un Autoportret relevant pentru lirica singulară a acestui poet: „nu am vocație epică// vin rar/ stau puțin/ țâșnesc vulcanic/ plec iute// mor încet și mereu/ egoist solitar// sunt un poet ferecat în memorie// flacăra mea/ e o zbatere-nceată/ lumina ei/ ține cât zborul unui lăstun/ cât pacea țărmului între un val/ și alt val”.
(Banat, 2012)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!