capacitatea de memorare a creierului unui om sănătos este fenomenală, incomensurabilă, infinită.
toate informațiile primite prin studiul celor cinci simțuri sunt stocate în creier. la rândul lor creează gânduri subtile electrice, electromagnetice.
cu alte cuvinte tot ceea ce cheamă mentalul vine spre sine cu o mai mare încărcătură; inteligența atrage inteligență, bunătatea atrage bunătate, iubirea atrage iubire, invidia atrage invidie, ura atrage ură, tristețea atrage tristețe, lăcomia atrage lăcomie, deznădejdea atrage deznădejde.
într-o mare majoritate oamenii sunt nefericiți, neîmpliniți, buimăciți, dezorientați, deznădăjduiți, așteaptă de la stat să le rezolve toate necesitățile, sunt oamenii cu multe forme de dizabilități.
primii cei șapte ani de Acasă sunt hotărâtori în demersul pentru devenire, este timpul în care părinții transferă în memoria copilului zestrea genetică, îmbogățind zestrea strămoșească cu informații din universul cunoașterii personal.
în cazul meu credința puternică, cucernică primită de la tatăl meu a determinat destinul complex a ceea ce am devenit pe parcursul vieții până astăzi.
îmi amintesc de faptul că mic copil fiind tata mă ducea pe umeri în fiecare Duminică și în toate zilele de sărbători creștine la biserica din sat care era destul de departe de casa noastră, eram nedespărțită de tatăl meu, tot timpul a vorbit cu mine, mi-a povestit întâmplări din viața sa tumultuoasă, despre modul miraculos prin care a supraviețuit trecând și luptând în două războaie mondiale, îndurând mari vicisitudini (ca întreg poporul român de altfel) cu fruntea sus și cu mari speranțe în Dumnezeu. tata avea înțelepciunea unui om de peste șaizeci de ani și cred cu tărie că o parte din ea mi-a transferat-o și mie. când m-am născut eu Tata avea șaizeci de ani și mama treizeci și trei.
din primăvara când am împlinit șapte ani tata m-a pregătit pentru școală, mi-a inoculat in minte ideea că trebuie să fiu ascultătoare să învăț, să fiu încrezătoare, ambițioasă, optimistă, sârguincioasă. pe la jumătatea lunii August au început ploile cu averse mari care au durat mai bine de două săptămâni. casa noastră avea acoperiș de paie și pereți din paiantă ca mai toate casele din aceea zonă cu preponderență săracă. ploile au pătruns prin acoperiș s-au scurs pe pereții casei, i-a afectat și mai bine de jumătate de casă s-a năruit. cei doi frați ai mei Marioara și Vasile erau la bunica din partea mamei la două sate depărtare de al nostru, mama era la spital la Oradea însărcinată cu gemeni. tata avea chipul umbrit m-a luat de mână și am plecat visavis de ograda noastră la mătușa Anuța să ne primească o perioadă. eu nu m-am oprit din plâns multă vreme înțelegând suficient dezastrul care s-a abătut asupra noastră. la mătușa Anuța am dormit câteva nopți pe paie în șură, noaptea era rece și ne înveleam cu fân, parcă simt și acum impregnat în piele mirosul puternic parfumat al fânului. mătușa Anuța nu avea loc în casă avea o familie numeroasă și doar două camere. în tot acel timp memorabil am avut încredere în tatăl meu deși mi-a spus cu tristețe în glas că el mai multe nu îmi poate oferi, că trebuie să mă lase în grija statului care îmi va crea condițiile să devin cineva. peste trei patru zile a venit salvarea de la Șimleul Silvaniei și m-a luat cu ea. în salvare mai erau câțiva copii toți rași în cap plângeau și oftau cu putere. eu am forțat ușa de la salvare (mergea foarte încet din cauza gropilor pline de noroi) și m-am aruncat pe ulița de pe vale. am luat-o la fugă spre pădure cu gândul că nimeni nu mă mai poate ajunge, ca va veni tata să mă ia. satul nostru era o mică așezare, răsfirat peste dealuri în apropiere de păduri. tata era proprietarul unei parcele de pădure, colectivizarea nu a ajuns în acea zonă deluroasă.
într-un târziu l-am auzit pe tata că mă strigă cu toată puterea. nu era singur era cu asistentul de pe salvare și cu șoferul. tata m-a luat în brațe m-a strâns cu putere și mi-a spus să am încredere că el va rămâne cu gândul la binele meu atât cât va trăi, m-a asigurat că mă va veghea și de la mare depărtare.
m-am liniștit suficient și am acceptat soarta care mă întâmpina cu foarte multe necunoscute. am ajuns la Beiuș la o mare Casă de Copii din regiunea Crișana. am crescut cu foarte multă tristețe dar am învățat suficient, constant, cât să fiu printre primii zece. am avut multe gânduri de suicid de rătăcire, de deznădejde, dar credința cumulată în cei șapte ani de acasă a învins. a luminat întunericul din sufletul meu. toată viața am fost milostivă, blândă cu cei mai năpăstuiți decât mine, nu am urât pe nimeni niciodată, nu am creat conflicte de interes de înțelegere. când mă întreba cineva ce vreau să devin când voi ajunge mare eu spuneam hotărâtă că vreau să devin învățătoare și mireasă. dragostea de carte în general pentru literatură m-a format treptat și-a pus amprenta puternic pe destinul meu, participând an de an la cercul de literatură, citind foarte mult. am mai frecventat și cercul de muzică, de desen, de lucru manual, făceam orice numai să nu simt povara tristeții că mă înconvoaie. o dată pe săptămână ajutam la treburile bucătăriei astfel că puteam să îmi suplimentez mesele puține și sărăcăcioase cu diverse bunătăți rezervate dascălilor, personalului din școală. pe tatăl meu nu l-am mai văzut niciodată, frații mei au fost luați și ei și duși la o casă ajutătoare în Șimleul Silvaniei, au murit de peritonită. frații gemeni au fost dați de mama spre adopție de când s-au născut, am aflat acele lucruri de la mătușa Florica într-o vară pe la 12 ani când m-a vizitat.nu am lăsat pesimismul să îmi taie aripile și visele erau mereu mai frumoase mai îndrăznețe.
când am terminat opt clase mi-am dorit să intru la liceul pedagogic însă mi s-a spus răspicat că statul nu are buget pentru nici un copil care vrea să frecventeze un liceu, o școală superioară, că statul are obligația morală să facă din noi buni meseriași, folositori societății, astfel că am frecventat o școală profesională textilă în Arad. în București am ajuns la fratele meu de tată Ionel căruia i-am scris că dacă nu mă primește la el eu mă voi sinucide, pentru că numai pe el îl mai am. mi-a scris într-un târziu ca pot veni la el și va vedea cum mă va putea ajuta. a fost șef de personal la o unitate militară cu grad de plutonier adjutant, am două nepoate apropiate de vârsta mea, Camelia cea mică și Elena cea mare, cu ele am împărțit patul câteva luni până m-am angajat și am putut să mă mut cu chirie. după revoluție l-am pierdut și pe el, s-a stins în urma unei ciroze chinuitoare la ficat. relația cu cumnata mea nu a fost una fericită a considerat mereu că eu sunt fiica fratelui meu făcută la o beție cu mama mea tânără ca el și frumoasă de pică, în una din vacanțele fratelui meu petrecute la Marca la verișori mulți la număr de altfel.
cu povestea mea vreau să scot în evidență faptul că este importantă credința cu care privim viața cu care gândim cărările destinului cu care conviețuim într-o lume diversificată, multidimensională.
visul meu din copilărie s-a împlinit pe deplin, toată viața i-am învățat pe oameni să fie buni, blânzi, iertători, prietenoși, încrezători în divinitate așa cum am fost eu printre peste două mii de copii cu care mi-am petrecut copilăria și adolescența. o familie mare multiformă multicoloră nu-i așa? am fost și mireasă, iubită, prețuită, respectată.
din nefericire soțul meu a pierit în urmă cu doi ani răpus de covid, după șase săptămâni în care a stat în comă, suferința mea a fost lungă chinuitoare cumplită, dar faptul ca am avut și am memoria plină de bucurii de credință de amintiri spectaculare m-a ajutat să trec cumva peste tristețe peste durere, în plus am scris căteva cărți de poezie prin care m-am descărcat de toate sentimentele care m-au copleșit, le-am împărțit cu lumea din jurul meu, cu cititorii, cu prietenii care mi-au fost aproape. încă mai sunt reminiscențe de dezamăgire de tristețe de regrete în memoria mea dar treptat se vor estompa acum când știu sigur că de acolo de sus soțul meu iubit Alexandar mă veghează împreună cu tatăl meu, știu sigur că fericirea noastră care a durat aproape patruzeci de ani va mai avea continuare în ceruri și de ce nu într-o altă viață, ca suflete pereche.
cred că astfel trebuie să privim această lume care ne creează diverse oportunități și perspective universale să evoluăm frumos,să fim fericiți, împliniți și liberi să zburăm printre visuri ca păsările cerului, dar zi de zi și noapte de noapte cu simțurile treze rafinate de esteticienii naturali ai raiului plin de splendori, minuni și miresme fascinante.