Daniel Dinescu

Ancai, cu dragul celui ce nu uita de drag





Codrina Verdeș




azi doar între stele respir
nu am găsit un loc mai bun să-ți scriu
pe marginea ferestrei timpul nu mai stă să cadă
suflă-mi ușor cuvinte în genele murate aseară
povești fără eroi păzesc demult morminte
și ploile sunt duse în alte universuri
când toate stelele stau închise-n casă
cu mâinile împreunate între zi și noapte
frunzele umede în jur își așteaptă iarna
privește Dumnezeu adoarme-n zăpadă
de drag s-au dus corăbiile-n larg

ce ceață și cât de aproape e seara
scrisoarea nu are destinatar
pe acest drum nimeni nu aleargă
până și respirația o las să scadă
las ceasurile să se spargă de orice amintire
undeva clopotele bat
(toate mi se întorc a cântec)
își strâng nemurirea cu brațele deschise

am adormit deodată cu pereții
când vei pleca rostește ușilor plecarea
creează-mi apoi pasul după urma ta
și pașii ăștia cum se mai duc
e viscol în casă e viscol liniștit
azi ochiul tău dansează
tangoul ochiului meu



Dumitru Cioacă – Genuneanu



Sensibilitatea poetei Anca Pepelea e dublata cateodata de o brutalitate
de nedescris

"Hai cuie"
(titlul unui poem de Anca Pepelea")

flacaul e suparat
c-a rugat-o c-un haikui
da-n loc sa-i dea ce-a sperat
la pricopsit c-un cucui

da ce sunt eu, fachir?!
"Hai cuie"
(titlul unei lazi de cuie oferite de Anca Pepelea)

când eu m-am obrăznicit
fata-n loc să-mi dea la muie
ca Eva s-a oferit
însă... pe un pat de cuie!

La multi ani si tone de inspiratie ficei lui Pepelea!



Maria




nu mai am nici ochi, nici gura
nici adevar si nici minciuna
doar un suflet ce se vrea iertat
si-o inima ce-n zori
va pleca sa-ntalneasca chipul tau... ***

doar suflet mai am să pot gândi
la chipul ce nu mai apare
și zori de zi și zori de noapte
au tot trecut
la chipul tău e greu să te gândești
e dus aiurea

As vrea sa plutesc
Sa ma risipesc
In fiecare cuvant
Ce vine de dincolo
Ce vine din adanc
Ce-ti ajunge-n gand
In suflet
Te-atinge pe limba
Se scurge prin tine ***

aș vrea ca din adâncuri
să ningă a primăvară
tu râzi mereu
aprinzi zăpezile cu gura până la urechi
te caut
prin cuvinte
și te găsesc doar râs viscolit
și tu
continui să râzi

Mi-e teama sa iubesc
Prea tare
Cu iubire pura
Absoluta
Cu gand de-ngrijorare
De ruga
Cu vorba buna
Fara minciuna
Cu inima blanda
De dor mereu flamanda ***

cu inima blândă
amurgul mă bate pe umărul stâng
îmi adun clipele
de dor flămândă
deschid o fereastră și te aștept să revii

Ascunde-ma in palmele tale,
atat de moi, atat de calde...!
Ascunde-ma bine ca, iata,
mi-e trupul inghetat
si-ochii-mi sunt in ceata....

unde-ai plecat...?! ***

ca o șoaptă umbra-ți cade în palmele mele
tu ești copilul din mine
cuvintele înserează peste numele tău
năpădită de gânduri
privesc realitatea
prin ochii tăi

priveste cum se cerne
de prin lume
omul
priveste si fii
nemuritorul ***

privește cu ochii mei stelele
în noaptea de după poeme
cu buzele
însetat și flămând cuvântul
cumpănește bătăile lunii



azi nu ma intreba nimic
nici macar de ma simt bine
de ma mai doare
capul sau mana
stanga ***



Frumoasa poezia, puternica si fragila in acelasi timp.
Vezi ca ai scris un azi in loc de are -cred.
Nexus [16.Jun.02 04:43]
-------------------------------------------------------------------------
+ dacă dragoste nu e, nici * nu e

Hmmm, îmi prea place. Pe scurt: azi am nevoie de dragoste/oricum ar fi/oricat mi-ar cere din viata/cum altfel sa mai traiesc daca nu am dragoste. Restul, e poezie umplută cu gem simplu de cireșe amare și însiropată cu esențe astrale.
Oriana [16.Jun.02 06:48]
-------------------------------------------------------------------------

+ Nevoie de iubire

Putin agresiv, ceea ce-mi place. Putin voit socant, ceea ce scade. Subtitlul e supralicitant, ceea ce iar scade.
Ultimele doua versuri sunt gratuite si scad textul aproape nepermis. Eu le-as scoate fara mila daca mi s-ar cere opinia.
Iar ultima problema e rima fuga/ruga, singulara si precara.

Dar ceea ce ramane e minunat. Si ramane destul.
costel [17.Jun.02 03:09]
-------------------------------------------------------------------------

+ secunda

Toți aven nevoie de dragoste, însă felul cum o spui tu este deosebit. Felicitări, brașoveanco, cum suporți canicula? Vezi că de la 35 grade în sus vine inspirația. Mie așa mi se întîmplă (dar nu în grade Celsius)
Anton [21.Jun.02 22:03]
-------------------------------------------------------------------------

+ ntz, ntz!:)))

Taci, secundito, ca-mi facusi si mie pofta!:)))
SILVA [14.Feb.03 02:38]
-------------------------------------------------------------------------



In cele din urma
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2002-08-06 | |


privire,
indoire de arcus,
stana de piatra
in infinit julit,

mana,
abis fara ecou,
tablou uitat
in somnul de amiaza

si eu,
pas subret,
strigam absurd
in umbrele lasate ieri
pe parchet...

inca mai ploua...

o imagine frumoasă lăsată după lectura acestui poem, de aici poți descifra și vârsta poetei, care tinde mereu spre înălțimi spre acel infinit care i se pare julit- o imagine extraordinară mi se conturează în zare, apoi strofa a doua e atât de frumos tăiată din infinitul acela julit încât nu o poți așeza decât în somnul de amiază s-o lasi acolo pentru a fi descoperită de fiecare dată altfel. Finalul e semnificativ identitatea poetei se lasă privită doar în umbrele lăsate pe parchet, e importantă umbra, fiindcă dincolo de ea descoperim mânuitorul de cuvinte… încă mai plouă!





Septembrială
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2002-09-10 | |


până mai ieri am fost
izvor cu apă lină
mângâiat de vânt
vântul nesătul -


până spre margini
am cântat
înserarea
sfioasă doamnă
ce își ratează întâlnirea


până în adâncuri am fost
cuvânt rătăcit
cuibărit de rădăcini
înfipte în nisipuri

până la tine
am trait
cu picioarele întărite
de ploaie

de azi mă cunun
prin apă de cuvinte
cu a ta privire
prea îndepărtată
iubire.

E septembrie, da, și acum tot septembrie și nu întâmplător am ales acest poem, e poate cel care te exprimă, e anotimpul culorilor nespus de frumoase, care te dispun la reverie. Doar până ieri vântul te-a mângâiat ca un nesătul? Nu! Azi vântul vine cu pletele sale să-ți aducă miros de toamna, miros de zile care încă nu au trecut și care se petrec odată cu noi. Din nou descopăr aici căutarea eului, mereu într-o căutare, toate sunt împresurate de lumină, chiar dacă cuvântul este rătăcit prin adâncuri, el caută, sapă să deslușească, să scoată la iveală neastâmpărul și oiptimismul poetei. Transpune aici emoția și aspirația către clipa trăită doar în cuvânt, căutând și realitatea cu a ta privire…





Noi
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2002-10-09 | |


Fluture
plutind
din anotimpuri
trecute

cuvânt
bolborosiit
din andâncuri

glas fără
spărtură

noi.

Tot o poezie de toamna cu aduceri aminte de anotimul care deja s-a scurs, dar care nu a plecat cu totul, fluturii încă plutesc în anotimpul în care umbra ne era o adiere de vânt, ore nesfârșite de venirea serii. Aici apare cuvântul bolborosit în adâncuri sau mai degrabă adâncurile bolborosesc cuvântul, am întâlnit în multe poeme acest cuvânt adânc, adâncuri , dar nu deranjează fiindcă mereu prinde alte nuanțe. Poemul se încheie cu acel NOI care mă duce cu gândul la mirosul piersicilor coapte, la…



îngheață-mi fruntea noapte...
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2003-01-13 | |


îngheață-mi fruntea noapte
căci dintr-atâta viață
nu mi-a fost dat să aleg
decât păcat și moarte
îngheață-mi fruntea noapte
să nu mai fiu pământ
ci doar glasul ce-și duce
dorul-n infinit



îngheață-mi fruntea noapte
îți cer cu umilință
să mă redai uitării
ca ultimă dorință...!

Poemul acesta ne duce spre alte coordonate ale ființei umane, acea stare a aducerilor aminte, ce și cum suntem, ce și pentru ce suntem, poeta vede păcatul precum o vargă care îngheață pe fruntea-i înconjurată de noapte doar aprinderea Lui poate salva, ne întrebăm care El? Dar alegerea e un liber arbitru așa că recunoașterea destupă cărările spre lumină. Afundarea în pământ mi se pare un lucru extraordinar și mai ales lupta de a te ridica de acolo și apoi nu trebuie uitat că : din pământ am venit în pământ vom merge. Aici e cu totul altceva-ridicarea eului deasupra infinitului , a dorului de cunoaștere, a păreri de rău în fața realității, pornind de la rădăcină trebuie să ajungem către adevărul profound, dar judecățile trebuie să fie raționale, obiective și prudente…


Peste puțin timp
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2003-05-09 | |


Peste puțin timp
mă dau la rost
Pământului

Închid acum
îmbrățișările
ce le-am trăit
atât de ireal
în cuvinte,
în tăceri,
dar mai ales,
da,
în “și eu”

…
Rămân poveștile
să unească
suflete pereche
ce nu se tem
de lege,
de nici o lege.
Stea

"si eu", cuvintele sufletelor pereche intre randurile tale mi-au amintit ca "iubirile frumoase" au trecut inainte de a ne naste, prin fiecare... invatandu-ne sa traim fiecare secunda ca pe ultima poveste despre noi insine, fiecare imbratisare ca pe un zbor, fiecare poezie... pereche.
Cristian Fara [10.May.03 04:59]
-------------------------------------------------------------------------
= Secunda

intr-adevar, raman povestile sa ne aminteasca despre imbratisari pereche, aproape ireale in tacerile de peste lege...
Ioan Dan [10.May.03 10:35]
-------------------------------------------------------------------------
= .

nimicitoare spirale ne toarce pamantul in recviemul punerii noastre in fata noastra.
am ramas mut in fata acestei realizari.
DanTristian [14.May.03 13:32]
-------------------------------------------------------------------------
= mă miră lipsa stelelor

Peste puțin timp ...
Da! Ce suntem noi decât secunde, născându-ne și murind aproape în același timp, întorcându-ne în Pământul din care ne-am născut, întorcându-ne în noi.
Monica Mihaela Pop [14.May.03 13:49]
-------------------------------------------------------------------------
+ ancuța

Trandafiraș, nu te mai mira... dau eu steluța, căci într-adevăr merită una.

O exprimare simplă, la prima vedere chiar prea simplă, dar puternică, plină de sensibilitate.
Este un text din acela pe care fiecare dintre noi încercăm să-l scriem atunci când nu mai putem rosti cuvinte.
Zareh Ara [14.May.03 14:05]
-------------------------------------------------------------------------
= introspectie atemporala

rostuirea ta frumos supusa cerului, peste pamant, introspectiv in "si eu"...
ioan ravel [14.May.03 14:11]



existență în septembrie
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2003-09-14 | |


îmi e totul toamnă.
până și amintirea
e frunză uscată
până și durerea
e doar ploaie

îmi e dor.
chiar și acum
când nu mai aștept
întoarcerea
filei

îmi sunt.
deși mă risipesc
în clipirea
dintâi


E din nou septembrie, un septembrie a unui suflet plin de nostalgia fiecărui anotimp de început și apoi de sfârșit, amintiri pe care nu le poți regăsi decât în curgerea timpului... secunde în care tăcerile sunt ca picurii ploilor de toamnă târzie, dar nu de septembrie, ci doar de picrurii care șoptesc cuvinte risipite în clipa dintâi. Anotimp al nostalgiilor al întoarcerilor în doruri, cu zâmbete nebune de vară șiroind pe lacrimile norilor, surprize putem avea și în anotimpul capacană numit septembrie


+ Nu scapă nimeni de toamnă...

Îți ești? Exiști în septembrie.
Da...dar te risipești în clipirea dintâi...
Îți este dor deși nu mai aștepți întoarcerea filei.
Toamnă, toamnă, toamnă în toată puterea cuvântului aici în poezia ta!
...cu frunzele, ploile și certitudinile ei!
Certitudini care sunt clădite peste vechi dureri, foarte ușor de adus la suprafață de vântul răcoros al toamnei acesteia...care nu este numai a ta ci și a noastră, să știi!
Și a noastră, cu frunzele și ploile noastre cu tot.
Poezia ta?
O "secundă" ...a toamnei acesteia.
Constantinescu Eugen [15.Sep.03 16:40]



Undeva clopotele bat
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - -
de Anca Pepelea [secunda]
2004-09-22 | |


Undeva clopotele bat
Le aud din ce în ce mai tare
Parcă ar striga o zi din calendar
Parcă a îndurare

Nu mai încape îndoiala
Oricărui alt adevăr
Când mâna stângă-mi
Pe cea dreaptă mi-o învăluie

Undeva clopotele bat
Și mă întreb de le mai aude careva
De le auzi și tu…

Mi-e totul a cântec de dor
Și nu mai știu cum e noaptea

Vai, Doamne-mi, undeva clopotele bat
Iar eu nu pot să văd
Decât Cerul!




De le auzi și tu…? Eu le-am auzit!

Lângă Liviu hop și eu! Cu toate urările de bine și sănatate, voi ține minte data pentru anii ce urmeaza...
Maria Prochipiuc


Si...singur!



Iete ca vin si eu cu urari intarziate, dar nu chiar in a treia zi, La multi si fericiti!
Poezia ar mai putea fi lucrata, zic eu. Ma refer mai ales la abundenta de 'mi', o fi el Dativul etic, arata dragoste, dor, dar nici prea multi nu fac casa impreuna... In rest, cativa de 'in' (invaluie) dupa vocale suna greoi...
Pupici si sa nu te superi.
DD
Daniel Dinescu [22.Sep.04 14:45]