că situaţia politică a Romaniei a ajuns atât de gravă că ne este şi frică să vorbim despre ea. Spre a încerca să-i facem faţă suntem nevoiţi să apelăm la străvechea ipocrizie a lui fă-te frate cu dracul până treci puntea. Opinia publică încă nu a ieşit de sub şocul “întâmplărilor” de la recentul congres al maghearimii ardelene, unde premierul Romaniei s-a prezentat ca un oaspete în ţara pe care o conduce în timp ce Victor Orban şi-a etalat osânza de mare stăpân în Ardeal. Media de o anumită culoare a luat foc. Dar să fim corecţi, Bolojan, oricât de antipatic ne-ar fi, nu prea a avut pe unde întoarce căruţa. Omul a trebuit să se comporte ca un politician, nu ca o capră râioasă cu coada pe sus. Premierul Ungariei e prieten cu Trump, în timp ce actuala conducere de la Bucureşti nu prea există în ochii săi. A mizat pe democraţi şi pe soroşism şi culege ce a semănat, spre paguba Romaniei. Primejdia e atât de mare că treaba cu vizele a rămas o bagatelă. Bolojan e din echipa care, după ce că i-a luat scaunul prezidenţiabilului aflat în graţiile Noii Americi, îl mai şi hărţuieşte prin tot felul de procese tot încercând să se demonstreze că e omul ruşilor. Politicianul român, prin vecinul său maghiar, căruia pare-se i-a făcut nişte servicii electorale pe vremea când era primar de Oradea, încearcă să deschidă o uşă la Washington, care acum ne este încuiată cu multe lacăte.
Orban a cântat, a jucat , s-a îmbrăţişat cu Bolojan, dar i-a spus-o clar – Romania e o ţară ca o căpiţă strâmbă. Toată intelighenţa noastră ştie ce a spus liderul budapestan, dar nu-i convine adevărul şi încearcă să o dea cotită. Căpiţa e strâmbă pentru că vârful ei e deplasat, adică cei care sunt acum la putere şi prietenii lor europeni au strâmbat-o de la poziţia dreaptă prin ultimele alegeri. Uite că neghioaba strategie de a se legitima politic în faţa poporului, în condiţiile când nu ai realizări pe plan intern, prin pericolul rus îşi arată roadele şi ele sunt şi amare şi otrăvitoare.
Să lămurim lucrurile. Orice s-ar spune şi cine ar spune, nimeni din ţara asta nu a vrut şi nu vrea să trăiasă cu ruşii. Avem o tragică experienţă istorică a vecinătăţii cu ei. Ne tot retragem în faţa lor de la Nipru, cedându-le teritoriu după teritoriu care , astăzi, poartă nume ruseşti. Am ajuns să avem graniţă pe Prut cu conaţionalii pe care, păstoriţi de un rege neamţ, i-am predat fără să tragem un glonţ. Pe cel care a încercat să-i aducă acasă l-am adus în faţa plutonului de execuţie şi îl mai considerăm şi astăzi criminal de război. Dar ne mirăm că basarabenii au ajuns jumătate ruşi, bucovinenii sunt ucraineni şi încercăm să ne prefacem că e un lucru normal în Europa Unită. De la entuziasmul podului de flori am ajuns să recunoaştem statalitatea moldovenească şi să legiferăm drepturile Ucrainei asupra teritoriilor noastre istorice. Adică exact ceea ce se străduiau, propagandistic şi politic, să obţină comuniştii ruşi . Tocmai când Ceauşescu scosese din ghearele lor partea asta de dincoace de Prut şi cerea anularea urmărilor pactului Ribbentrop – Molotov ruşii l-au împuşcat cu mâna noastră. Nu se poate uita uşor acel: “Ceauşescu să ne ierţi că-n Decembrie-am fost beţi!” Nu-l plâng, miopia lui politică i-a adus sfârşitul. El a adus ţara în izolare şi a rămas singur într-o vreme când lumea şi Europa erau în schimbare. Dincolo de orice ideologie, când te consideri baciul naţiei, cum îi plăcea să i se spună, nu poţi lăsa turma de izbelişte în calea lupilor. Şi-a dorit să moară comunist şi a reuşit, dar ţara a rămas neasigurată şi a urmat tot ceea ce se cunoaşte. Ambiţia de a intra în istorie ca cel care a ridicat Romania la nivelul statelor dezvoltate l-a determinat să strângă, în aşa hal cureaua, încât populaţia nu a mai suportat şi s-a revoltat. Dar tocmai asta fac acum şi aleşii noştri, fără să se gândească că o răzmeriţă internă cu război la graniţă e mană cerească pentru cei care vor să autonomizeze bucăţi de ţară.
Toţi românii se simt europeni şi vor să trăiască alături şi împreună cu europenii. Numai că ne-am dus acolo cu bucatele noastre şi în loc să primim un scaun la masa lor şi să ospătăm împreună am primit şorţul femeii de servici care, după ce i-a servit pe ceilalţi, se hrăneşte şi ea cu resturile. Am vrut să locuim în Casa Europeană, dar ne-am trezit slujnica obligată să facă menajul casei şi să spele vasele şi veceurile. Nu e vina europenilor, între state nu există prietenii şi duşmănii ci numai interese. Am ajuns în starea umilă de azilanţi toleraţi şi întreţinuţi ai Europei din cauza alor noştri.
Tânjind la un statut aparte, mai marii din fruntea ţării şi-au trădat poporul şi au făcut Occidentului concesii după concesii, obţinând bunăvoinţă pentru ei, dar sacrificându-şi turma. Cei care au citit Capitalul se întreabă cât de mare e profitul încasat de către ţările gazdă de pe urma celor şase milioane de români şcoliţi prin eforturile celor de acasă. Primul preşedinte al ţării era vehement contestat peste hotare pentru că cerea compensaţii financiare pentru şcolarizarea celor care emigrau din Romania. Astăzi nici nu se mai discută că, prin plecarea lor, sărăcim ţara şi îi îmbogăţim pe alţii. În schimb facem mare tam tam propagăndistic pe seama sumelor pe care aceştia le aduc acasă. Nu doresc să fac un caz din asta, poate că experienţa trăirii în Occident e un beneficiu compensatoriu pentru Romania. Acolo învaţă democraţie şi civilizaţie europeană prin care, întorcându-se să îşi facă o “ţară ca afară”. Dar nu se întorc, conspiraţia politică internă şi nu numai nu are niciun interes să îi lase să le strice ploile.
S-a instalat pe trupul ţării o oligarhie egocratică, incultă şi hrăpăreaţă, formtă preponderent din intelectualitatea alogenă şi foştii baroni locali pe cale să înscăuneze dinastii în primării, unde ne permitem luxul unui funcţionar la zece locuitori şi cabinetele puterii, unde trândăvesc beizadele, amante şi lipitori de afişe. Ni se prezintă statistici mincinoase cu venitul pe cap de locuitor, prin care ni se demonstrează cât de bine o ducem. Adevărat, nu mai muncim duminici ca să facem cincinale înainte de termen, nu mai sunt cozi la benzină şi nu mai circulăm cu maşina personală în zile pare sau impare, magazinele sunt pline, dar trăim pe datorie. Lăsăm urmaşilor resursele naturale concesionate, industria privatizată ce îşi externalizează profitul, suprafeţe mari din ţară vândute la străini, o economie nesănătoasă bazată pe consum nu pe producţie, un aparat de stat corupt şi nefuncţional, o justiţie aservită şi împrumuturi înrobitoare pe care abia le acoperim cu şaizeci la sută din produsul intern brut; ; şi sarabanda împrumuturilor continuă ca adevărată politică de stat nu pentru dezvoltare, ci pentru risipă. Fondurile europene, care puteau reprezenta un adevărat plan Mashall, nu au fost absorbite pentru că nu puteau fi furate, iar mizilicul care s-a luat a fost cheltuit pe borduri şi panseluţe ori parcuri şi bazine de înot la ţară. De trei decenii orbecăim pentru că ne lipseşte un proiect de ţară. Din cele douăzeci şi trei de milioane cât eram, nici nu mai ştim câţi am mai rămas în ţară. Rata de îmbolnăvire creşte de la an la an, speranţa de viaţă e mult sub media europeană şi murim mai mulţi decât se nasc. Dacă trendul se menţine, acest popor istoric care, demografic, e în scădere ameţitoare ca acum e un popor pe cale de dispariţie. Nu mai avem politică externă şi privim cu jenă cum reprezentanţii noştri de la vârf se gudură pe lângă mai marii Europei, aşteaptă ordine şi indicaţii şi îşi aranjază afacerile, în loc să ne promoveze interesele.
Mă doare că am fost aduşi în starea asta generalizată de nesfârşită vrajbă a unora împotriva celorlalţi. Se pare că încercarea de război civil intern din Decembrie este continuată prin alte mijloace, la fel de devastatoare. Nu poţi să-ţi vezi liniştit de viaţa ta când, la presiuni externe, se falsifică ori anulează alegeri, iar democraţia este suspendată şi oameni sunt împidicaţi să candideze. Când suntem terorizaţi cu tot felul de conspiraţii interne şi se inventează procese ca în triste vremuri de odinioară. Asediaţi informaţional din toate direcţiile am ajuns să ne îndoim că mai candidează cineva în ţara asta la demnităţi publice pentru binele comunităţii sau al tuturor. S-a născut o cârdăşie transnaţională că nu ştii ce să mai crezi. Te întrebi cât au băgat în buzunarele proprii guvernanţii care au privatizat, prin ordonanţe de urgenţă, industria românească pe un dolar sau la preţ de fiare vechi, dar ministrul transporturilor care a lichidat flota comercială românească – a treia din Europa? Cât a primit prim ministrul care a anulat datoria azerilor de la Pertomidia Năvodari, a salvat Belgradul de la inundaţii, revărsând potopul peste satele româneşti şi cât i s-ar mai fi cuvenit dacă îi reuşa exploatarea cu ceanură a aurului de la Roşia Montana. Dar prim ministrul şi ministrul de externe care au renunţat la moştenirea Gojdu în favoarea ungurilor? Cum e posibil ca un afacerist notoriu, hoţ dovedit de justiţie să fie scăpat de la puşcărie de fiul unui preşedinte american?
Mă doare că, în loc să citesc ori să scriu, am ajuns să tremur pentru fiecare dronă ce ne intră în spaţiul aerian şi pentru fiecare nou scenariu conspiraţionist. L-am urmărit la televizor pe un celebru personaj postdecembrist cum detalia planul prin care oculta mondială vrea să facă din Romania Noul Israel. Şi nu am putut rămâne insensibil la unele dintre argumentele sale. În nebunia mea, am început să descopăr indici că statul e penetrat de grupuri ostile, că Romania e pe cale să devină o ţară fără statalitate proprie. Am început să văd decizii ale guvernanţilor care aparent fac bine, dar pe termen lung şubrezesc şi mai mult ţara. Nu pot să nu observ cum corporaţiile străine şi oligarhia internă sunt protejate şi întreaga povară a crizei fiscale e pusă în spinarea poporului. Aflu din media că tot felul de personaje, suspectate a fi în serviciul unor agenturi străine, sunt promovate în posturi de consilieri ori la vârful deciziei. De ce să nu cred că istoria, dacă nu ai învăţat nimic din ea, riscă să se repete? În fond, au mai existat încercări de înfiinţare a unui Israel European pe teritorii aparţinând românilor, polonezilor şi ucrainenilor. Actualul Israel e o insulă cât două judeţe româneşti într-un teritoriu arab de câteva milioane de kilometrii pătraţi. Poporul său, de la înfiinţare, supravieţuieşte eroic unui continuu asediu. Dacă mai marii lumii au ajuns la concluzia că, istoric, proiectul nu e viabil şi se caută noi soluţii? A rămas celebră şi ne-a cutremurat declaraţia unui fost prim ministru israelian care anunţa că ţara sa cumpără Romania.
Nu cred în acel scenariu, dar mă tem de o Europă care nu mai e a naţiunilor, ci a unei birocraţii suprastatale şi globaliste. De această conspiraţie mă tem cel mai mult. Un remember nu strică. Pe la o mie trei sute şi ceva un rege al Ungariei, parcă Leopold îl chema, a scos un soi de edict prin care proclama că a fi nobil înseamnă a fi catolic. Mare parte a aristocraţiei româneşti din Transilvania, spre a-şi proteja statutul şi averile a fost nevoită să-şi schimbe religia, ceea ce presupunea şi maghiarizarea numelui şi a limbii. Neavând ce pierde, marea masă a populaţiei umile şi-a păstrat religia, limba şi etnia, însă, decapitată de elita care să o mai reprezinte, a ajuns să nu mai fie recunoscută ca naţiune, românii fiind consideraţi nişte pripăşiţi şi toleraţi în ţara strămoşilor. Au urmat sute de ani de rezistenţă şi luptă pentru supravieţuire etnică prin grele jertfe şi pentru emancipare naţională. Pe la 1848, Kossuth încă declara: „Fără maghiarizarea croaților, a românilor și a sașilor, noi, maghiarii, suntem pierduți. Când am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde și sufletul. A pierde naționalitatea este a muri ca popor, fără naționalitate viața este de prisos… De aceea naționalitatea și limba e mai scumpă decât libertatea, căci libertatea se poate recîștiga, dar naționalitatea niciodată!”. Concluzia logică, românii care şi-au pierdut numele, religia şi cuvintele limbii materne şi-au pierdut naţia şi odată cu ea sufletul. Probabil, mulţi dintre ei, lipsiţi de suflet, sunt vinovaţi pentru atrocităţile săvârşite chiar împotriva românilor în Ardeal. Devenind un adevărat neam de martiri, urmaşii au reuşit să trăiască gloriosul moment al unirii cu ţara. Cei bogaţi s-au dus, au ajuns grofi ori în funcţii împărăteşti şi-au uitat originea, greu îi mai găseşti, sub nume ungureşti sunt morţi, dar poporul sărac şi umil, prin incalculabile sacrificii, şi-a salvat, până la urmă, naţia şi ţara lor românească. De această Europă în care ne-am pierde sufletul şi am muri ca naţie mă tem. De aia mă doare sminteala ori mişelia “prooccidentalilor” noştri. Mă tem ca unii dintre ei, prea tineri să înţeleagă, să nu fie, inconştient, coloană a cincea în pieirea românismului. Lor mă adresez: trezeşte-te copile şi nu te îmbuiba / cu ce azi cumperi din ai trădări-arginţi / tu eşti născut dintr-un popor de sfinţi / n-auzi, nu vezi cum moare naţia ta... / părinţii au scăpat din lumea comunistă / plătind cu cimitire raţia de libertate / nu te lăsa prostit cu funcţii şi palate / naiv să instalezi o eră globalistă!
Istoria se repetă, periculos, pe undeva. Suntem europeni şi sigur vrem să trăim în continentul nostru ca acasă. Noi care avem o experienţă amară după ce, prin revoluţie mondială socialistă, eram pe cale să devenim poporul unic planetar al lumii comuniste suflăm şi-n iaurt. Conaţionalul Emil Cioran, în modu-i spumos de a se exprima, ne avertiza: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.”
Poate că unii dintre ai noştri au o hipersensibilitate, simt mai timpuriu şi mai profund pericolul. Dar lucid, oricât ai vrea să vezi partea plină a paharului, privind situaţia Romaniei nu poţi să nu te laşi cuprins de temeri. Se adună destule semne descurajante. E suficient să citeşti articolul 1 din Constituția ţării unde se stipulează că “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, republică, stat de drept, democratic și social, cu demnitatea umană și drepturile omului ca valori supreme” şi să faci comparaţie cu realitatea din ce în ce mai apăsătoare. Cât de conciliant ai vrea să fi, nu poţi să nu constaţi că o clică, având în spate o reţea, ce se vrea invizibilă, de şcoliţi prin tot felul de fundaţii şi organizaţii dubioase din afară, aproape mereu aceeaşi în partide diferite, de aproape trei decenii s-a cocoţat în fruntea statului, i-a sechestrat pârghiile guvernării şi parcă la o comandă unică, asemenea unui vierme, roade la rădăcina copacului numit Romania, pregătindu-i prăbuşirea.
Jos conspiraţia, trăiască naţia!