Melodia pe care o fredona i se părea inedită, cu toate că peste ea trecuse patina timpului. O fredonase și bunica și mama; o auzise chiar și în copilărie, la vecinele de peste drum. Acum o asculta uneori și la prietenele ei, deși nu toate cunoșteau varianta originală.
De fiecare dată cânta în solitudinea ei, neascultată de nimeni. Nu i se parea nimic ciudat în a-ți trece vremea cântând. Și, de fiecare dată, invariabil, lacrima pornea în binecunoscutu-i periplu milenar, născându-se în colțul pleoapei. Textul era în armonie perfectă cu mlădierile vocii calde, creată parcă pentru a cânta acea melodie.
Niciodată nu o ascultase nimeni, pentru că doar își trecea timpul mai ușor fredonând și atât.
De fapt, nu se mai lăsase ascultată de când, într-una din zilele în care avea o voce puternică și clară, de o rezonanță extraordinară, nu s-a mai putut stăpâni, iar ceea ce fredona s-a transformat într-o adevărată operă interpretativă. Dacă vraja interpretării nu ar fi fost spulberată, poate că și acum ar fi continuat splendida împletire artistică a talentului ei înnăscut, dimpreună cu acea piesă rară.
El traversă încăperea impasibil și își lăsă trupul să se prăbușească pe fotoliul din colț. Însă nu omise să îi frângă aripa abia deschisă. Dorea ca ea să tacă.
Și ea tăcu.
Floarea s-a închis încetișor, timidă și tristă.
Dar nu s-a ofilit.
A continuat să-și legene amintirile în acel cântecel drag ei. De fapt, nu avea o voce mereu potrivită pentru a cânta; mai avea mult de lucru pentru a o cizela și a ajunge la o minimă performanță, dar nu se dădea bătută. Nu renunța. Stia că până la urmă va reuși să-și înfrângă angoasele, teama, tracul inerent unei interpretări de excepție.
Timpul trecea, iar ea, în adâncul sufletului continua să spere că, odată, măcar odată, atunci când el va intra din nou în încăpere, va fi plăcut surprins de progresele pe care le-a făcut exersând.
Într-una din zile, întorcându-și fața luminată de puțina fericire pe care și-o putea permite să o afișeze, către fotoliul din colțul camerei, a observat că acesta era ocupat de un străin. Stătea cu bărbia odihnindu-se în palmă,liniștit și atent la evoluția ei.
“Aici, ține nota!”
“Păstrează tempo-ul!”
“Mai lung sunetul!”

Rămase surprinsă de îndrăzneala lui, chiar scandalizată. Și înfricoșată.
“Cine este oare acest om? Cum de știe despre melodia mea?! Dar mai ales, cum a putut să intre aici?!! “

Cu toate acestea, îi urma indicațiile, fără a crâcni. La început cu teamă în suflet.
Apoi din ce în ce, era mai sigură că nu greșea cu nimic lăsându-se corectată. În fond era drumul ei către împlinire, acel drum pe care îl visase cu multă vreme înainte. Drumul către libertatea de a spune ceea ce simte, prin cântec.

Deja controla mult mai bine ceea ce făcea. Interpretarea devenise impecabilă, fără greșeli, fără variații de ton. Textul îl stăpânea fără probleme. De acum nu mai puteau avea loc îndoieli, se putea prezenta cu success în fața oricărui auditoriu.

Întoarse fața către colțul în care știa că se află bărbatul care o ajutase să înfrunte angoasele și temerile, dar acolo nu era decât un fotoliu gol…