„Gem făr` s-o știu și mi-s egale
toate” (Mihai Beniuc)

I

Nașterea unei limbi este un mister al sentimentelor.

II

Fixarea într-un stat anume, cu anumite granițe, a îngăduit mai întâi sentimentelor și apoi numelui lor să se revadă prin cuvinte.

III

Cuvintele sunt revederi dureroase ale sentimentelor.

IV

De peste o mie de ani (rotiri leneșe ale pământului în jurului soarelui) nu a mai apărut nici o limbă nouă.

V

Trebuie să te foarte mori ca să te foarte strigi. Strigătul leneș prelungește brațul rupt.
Strigătul oprit e însuși cuvântul.

VI

Cuvintele sunt trupurile moarte ale celor care n-au murit. Adică ale tuturor înaintașilor noștri.

VII

Când numărul celor morți va fi mai mic decât numărul celor vii, - nu vom mai avea cuvinte, ci vom avea numai ființe, și aceasta va fi bine.

VIII

Limba, vorbirea, cuvintele sunt un fel de arce ale lui Noe. Mai potop decât viața nu cred să ne acopere altceva – ca dânsa.

IX

A ține curată o limbă înseamnă a o spăla cu însăși existența noastră.

X

Până când și piatra vorbește.

XI

Să ținem locului limba noastră, - ca să se vorbească rostindu-ne ca pe niște pietre.

XII

Numele celui viu este același cu numele celui mort. Se schimbă după gură numai pronunțarea numelui.

XIII

Gura noastră este pricina târzie a sufletului nostru. Să căutăm nu lumina stelelor, ci gura lor.

XIV

Foamea, câmpul magnetic, greutatea – târziu au născut cuvinte.

XV

La mine în suflet și pe limbă se numesc „România”.
La alții, - engleza, piatra, tristețea, continentul, raza.
La și mai alții, - viața.


(Nichita Stănescu – Respirări, București, Editura Sport-Turism, 1982, cap. „Scrisori de dragoste”)