Am impresia tot mai des că nu felul în care îți trăiești viața contează;cât modul în care te raportezi la ea.Așadar mă întreb:de ce atunci când câștigi,defapt pierzi?Atunci când în urma unei categrice victorii rămăi singur?Poate deoarece ne izolăm și căutăm izbânda atât de mult încât îi ignorăm pe ceilalți(nu atât pe ei cat nevoile lor).

Mă întreb de ce ne impunem adesea faptul că facem parte dintr-o mare a maselor?Uităm prea repede că masele sunt formate din colective separate,care sunt conglomerate din indivizi;și nimic altceva.

Știm cu toții că avem personalități.Dar atunci de ce căutăm să le integrăm în anumite tipologii?Aici disting două tipuri de oameni:optimiști și pesimiști:unii îi asociază pe asemănări și creează astfel dimensiuni oarecum uniforme și care începe să prindă contur tocmai prin această selecție( care duce însă la marginalizarea totală a celor care nu se încadrează în normele doctrinelor consacrate); iar pesimiștii tind să excludă pe criteriul realismului tot ceea ce se aseamănă și să formeze blocuri (celule)cu câte un individ și caracteristica sa(defect),la care apoi prin generalizare (expansiune) să cuprindă o întreaga categorie socială.

Indiferent de curentul de masă sau de aluzii la trecut ,avem în față un viitor.Unul foarte flexibil și deci influențabil de trăirile noastre,de ceea suntem și de ceea ce credem (un om,după cum știm,se judecă după faptă.Dar fapta nu s-ar judeca atunci după om?Unde e așadar societatea perfectă,imobilă,restrânsă la pereții propriei celule în care s-a constrâns in urma uniformizării și a egalității colective?).

Pe când dacă îi atribuim omului valoarea în funcție de nevoia pe care o are masa și societatea față de individ și nu de fapte,atunci oare nu s-ar echilibra diferențele dintre noi și s-ar suda totul la un colectiv omogen și stabil? Cred că da,…,însă nu ne suna cunoscut?O egalitate colectivă bazată pe un contingent mai numeros care s-a subordonat elitei.Mmda e o societate spartană.

Atunci ce e de făcut?Să tragem linii peste linii în jur și să ne delimităm spațiile vitale,să îi constrângem pe ceilalți ,ca și pe noi deopotrivă să trăiască în armonie,dar singuri într-un spațiu de un metru pe un metru,așa încât să nu fie capabili să-și facă rău unul altuia?Atunci în spiritului capitalismului primar s-ar putea creea coexistența unui mare colectiv fără a-I putea da denumirea de masă?Dar oare nici această denumire de spațiu vital nu ne este cunoscut?E adevărat că la scara unui întreg popr(„rase”),care s-a bazat tot pe elite pentru a propaga mesajul rasist:nazismul.

E clar că nu se poate forma o societate bazată pe masă(s-o includă în totalitate și s-o angreneze în mișcările ondulatorii ale curentelor de gândire);ci doar creerea unir repere care s-o poată încadra într-un interval aproape flexibil și stabil.

Dar dacă nu putem încadra masa cu individul propriu ei( asemănarea optimismului)atunci cum putem include un individ în colectiv?Dacă el se bazează pe diferențe va face întotdeauna notă disconcordantă și va fi înlăturat spre a salva stabilitatea grupului.Atunci un grup nu se poate baza decât pe asemănări; și atunci cel ce visează la societate,la un grup fericit și unit de ce fuge de colectiv?Pentru a nu se pierde și a nu se dezagreg in curentul de masă.

Atunci ce e de făcut?Nu putem fugi de oameni,pentru că și ei ar putea fugi de noi;dar nu ne putem integra însocietate fără ca ea să se integreze mai întâi in noi(ca principii și idei;asemănări ,deci iar optimism).

Dacă totul are o rază pală de luciditate și optimism,de ce nu am spera la o ordine prestabilită(moleculară spre exemplu),prin care noi înșine coexistăm cu universul?Dar noi existăm doar dacă ne punem în reper cu moartea! Așadar mă întreb ca o concluzie la tot ceea ce am zis până acum:„de ce eu?”.