E uimitor cum dragostea poate scoate din adâncul ființei umane cele mai înălțătoare rezonanțe ale spiritului: poezia și muzica.
Astfel, pentru Lucian Blaga, în toamna anului 1916, la 21 ani, pe când era student la Universitatea din Viena, puternica dragoste față de Cornelia Brediceanu a fost acea „mirabilă sămânță” care i-au încolțit în suflet poeziile din Poemele luminii, după cum mărturisește, atât de elocvent, însuși poetul în volumul autobiografic Hronicul și cântecul vârstelor (volum postum, Editura Tineretului, București, 1965); în aceste mărturisiri, nobilul sentiment al dragostei, al dragostei față de lugojeanca Cornelia Brediceanu, este retrăit de Lucian Blaga cu o intensitate și cu o sinceritate rar întâlnite:
„[...] altceva mai adânc și mai esențial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viața mea. [...] Intram la Universitate (n.r.: Universitatea din Viena). [...] descifrez cu emoție un alt nume românesc, și cunoscut mie: numele domnișoarei Cornelia B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnișoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani și mai bine. Stau puțin și mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia. [...] Inima mea cade pradă unei reacțiuni spontane la gândul că aș putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri. [...] Printre cei dintâi care așteptau, era domnișoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezența în sală. Se alcătuise în acei câțiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat. [...] Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine (n.r: a stat un an în Elveția), a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleță. Silueta calmă, privirea ușor melancolică, liniile inteligente erau aceleași, dar mai mature acum. Domnișoara Cornelia nu mai era fetișcana subțirică, ce refuza cu dispreț băiețos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanțe de catifea, făcuse concesii feminității. O priveam pierdut. Și, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.” (n.r.: Dintr-o remarcă a unui licean din generația Corneliei Brediceanu, Dorli Blaga, fiica Corneliei și a lui Lucian Blaga, își amintește: „O cunoștea pe mama și spunea despre dânsa că era foarte frumoasă. Era așa de frumoasă, încât ei, băieții, n-aveau curajul să vorbească cu ea”. Dar de aceeași părere era și Dorli Blaga însăși despre mama ei: „Mama era o femeie frumoasă, foarte cultivată. Avea anume siguranță în felul de a apărea în lume [...]”.)
“[...] Domnișoara Cornelia își întorcea și ea ochii spre mine. Mă recunoaște și-mi surâde: îmi părăsesc locul. Mă duc lângă ea. [...] Și am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace, eu care nu m-am simțit niciodată în rol de „delegat autorizat” al cuvântului.”
„O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. [...] Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă și cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfășuram aspirațiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, și mult timp încă nici nu avea s-o știe. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.”
„Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târzie și de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat [...]. Verișoara mea a remarcat acest lucru [...]: „Ce e cu tine? Tu ești îndrăgostit!” Am răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji o dată cu sângele. Verișoara m-a sărutat, văzân-du-mă atât de fericit. [...] Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziție sufletească [...]. Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, teatrele [...].”
„Cu licența teologală în buzunar, am plecat la sfârșitul lui iunie (n.r.: 1917) acasă, la Mama. Acasă mă aștepta o scrisoare de la Cornelia, caldă și calmă ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în Banat (n.r.: la Lugoj), la familia ei (n.r.: familia Brediceanu). Plicul sosit mai cuprindea și alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei (n.r.: Caius Brediceanu). Ce se întâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit steua norocului (n.r.: așa credea pe atunci Lucian Blaga, dovedindu-se în timp contrariul), Cornelia scrisese atât Mamei, cât și fratelui ei [...] că „s-a logodit”. [...] fratele Corneliei mă invita pentru luna august în localitatea lor natală din Banat (n.r.: la Lugoj), „ca să ne cunoaștem”.”
Dar, ca toate marile iubiri, și cea dintre Lucian Blaga și Cornelia Brediceanu a întâmpinat și mari obstacole, peste care, cu cele mai puternice simțăminte de dragoste, cei doi îndrăgostiți au trecut învingători; această suferință a dat naștere celor mai profunde sentimente, rodind în mintea și în sufletul tânărului Lucian Blaga primele poezii:
„Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu pot spune că n-aș fi fost bine primit în casa părintească a Corneliei (n.r.: casa familiei Brediceanu din Lugoj). [...] Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese așadar mai prejos de orice așteptări, ceea ce, de altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lucrurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existența spre a face vreo impresie. [...] Au urmat nopți și zile, zile și nopți, și săptămâni, sfâșiate de veghe, arse de chin. [...] M-am retras în sângele și în tăcerea mea. [...] Vreo câteva săptămâni n-am mai scris Corneliei nici o scrisoare. Cineva în mine începuse să cânte. Și însemnam cuvintele cântate, pe hârtie. N-am mai trimis Corneliei nici un răvaș. Dar într-o zi i-am trimis poeziile, așa ca ale unui autor oarecare. În octombrie (n.r.: 1917) am plecat la Viena. În aceeași zi pleca și Cornelia spre aceeași țintă. [...] A cincea zi Cornelia mă căuta în Biblioteca Universității. Eram acolo. Mă căutase de fapt în fiecare zi. I-am dat câteva noi poezii. Ea mi-a surâs calm și cu tristețe. [...] Mă gândeam. La ce mă gândeam? La un poem? Nu. Mă gândeam la „subiectul absolut” al poemelor mele, la Cornelia. Așteptam o scrisoare. [...] De la Viena nu-mi mai sosea nici o scrisoare. În zadar mai așteptam sâmbăta pe înserate la „curmătura respirației tăiate” [...]. Răul sufletesc, delicatul, cumplitul rău de care sufeream, căuta jgheaburi lirice, pe care un sobor serafic le-ar fi captat, dacă nu s-ar fi înființat în același timp și insomniile cu alaiul lor de visuri, ce-mi parodiau fantastic și sfâșietor temerile omeneștii mele inimi. Sângele mi se primenise în luminozitatea de iarnă a peisajului, dar nici o veste nu venea să mă restituie mie însumi și sufletește. [...] Pe la sfârșitul lui februarie (n.r.: 1918), îmi sosi în sfârșit o scrisoare. Subiectul absolut al poemelor mele își scuza plauzibil tăcerea, și-mi spunea unele cuvinte de consolare, ba se felicita că poșta a confiscat vreo câteva scrisori, ce-ar fi trebuit să-mi sosească: altfel probabil că nu i-aș fi trimis cele mai noi poezii.”
Așa cum bine a intuit tânărul poet la Cornelia Brediceanu, admirația și aplecarea ei asupra poeziei, respectul față de acest nobil sentiment al creației s-au dovedit a fi nu doar mari calități, ci și materializarea drumului poeziei lui Lucian Blaga:
„[...] în ceasuri de răgaz mă plimbam cu Cornelia (n.r.: la Viena, în Parcul Mare din fața Parlamentului). Eram tineri, poate, ca să fi putut întrevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noștri. [...] Odată, pe când părăseam Biblioteca (n.r.: Biblioteca Universității din Viena) [...], Cornelia mă întâmpină veselă. Se apropia, din cealaltă parte, făcându-mi de departe exuberante semne, cu o scrisoare, pe care tocmai o ridicase de la portar. Ajungem față-n față. „Ce e?” o întreb. „O veste îmbucurătoare, dar știi – foarte foarte foarte îmbucurătoare”, îmi spunea Cornelia aspirând spre superlative dintr-o singură răsuflare, ce ardea toate virgulele. Și Cornelia prinse a-mi povesti, cu o introducere și cu mici ocoliri, că mai acum câteva săptămâni, în dorința de a pregăti editarea, a trimis, fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți (Poemele luminii fuseseră tocmai încheiate în manuscris). Răspunsul a sosit adineauri. Luai scrisoarea și citii. Aprecierile profesorului, care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Mă găseam, neașteptat, negândit, în fața întâielor păreri ale unei terțe persoane asupra încercărilor mele, iar cuvintele, ce umpleau cele câteva pagini, erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să mă întărească în hotărârea de-a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul. [...] Nu aveam înclinarea de a mă pripi, dar prin freamătul celor aduse de timp îmi făcea semne un drum, drumul meu. Þineam gata de tipar cele două volumașe, Poemele luminii și Pietre pentru templul meu (aforisme). [...] Pe la mijlocul lunii martie (n.r. 1919), mi se oferea posibilitatea de a-mi tipări, relativ mulțumitor, dacă se ține seama de condițiile postbelice și provinciale de-atunci, cele două volumașe. Poemele (n.r.: Poemele luminii) au intrat în lucrare la Orăștie, iar aforismele (n.r.: Pietre pentru templul meu) la Sibiu. [...] Pe la sfârșitul lunii, cărțile se iveau în lumina vitrinelor.”
Pornite din tot sufletul unui tânăr îndrăgostit, din puritatea și profunzimea primei iubiri, a intenselor ei trăiri, Poemele luminii au fost percepute de presa vremii și de criticii literari ca atare:

Astfel a început marea călătorie a poetului Lucian Blaga pe drumul creației literare, alături și împreună cu Cornelia Brediceanu.
Legată de episodul „începutului de drum” al poeziei lui Lucian Blaga (este vorba de anul 1917) este și mărturisirea actului solemn al creației, al dăruirii de sine în poezie, mărturisire pe care poetul a făcut-o unui bun prieten:

Dorli Blaga, fiica poetului Lucian Blaga și a Corneliei Brediceanu, își amintește strânsa relație dintre poet și Cornelia Brediceanu în ceea ce privește poezia, creația:
„Mama a păstrat toate manuscrisele cu foarte mare grijă – se poate vedea și la Muzeul Literaturii Române, în plicuri, pe care nota data când au fost începute lucrările, când au fost încheiate, a câta redactare este etc. În ce privește poeziile, tata i le citea întotdeauna ei. Ea a fost prima ascultătoare a poeziilor lui. În copilărie, sigur, când am început să înțeleg și eu, îmi citea și mie, dar nu ca să-mi ceară o opinie... Dacă cerea o opinie, o cerea mamei mele și ținea seama de unele observații ale ei. Mama le bătea la mașină când textele erau definitivate... Și așa se pregăteau volumele pentru tipar...”
Dragostea dintre Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga, prin poezia ce-a izvorât din acest profund sentiment, va dăinui, poate, în sufletul îndrăgostiților oricăror timpuri.
Câteva fragmente din scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le trimitea Corneliei Brediceanu sunt revelatoare în ceea ce privește puterea dragostei ce i-a unit:
„Sfinxule dragă, [...] Lumea este un singur mare sfinx – și Tu al doilea... [...] Față de Tine nu am numai - ci și un sentiment pe care nici porțile iadului nu-l vor clăti(na).” (5.12.1916)
„Mireasa mea, deseori este instinctul un echivalent al inteligenții și inteligența al instinctului, căci multe lucruri le isprăvește tot așa de bine instinctul ca și inteligența și despre foarte multe întâmplări nu știi, dacă au un caracter sau . Totuși sunt fapte alese pentru care se recere numai unul din acești factori: în întâlnirea noastră, fără îndoială, își serbează cea mai mare sărbătoare!” (4.07.1917)
„Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăși timpul, timpul nostru – de tinerețe, de lumină, de friguri, de fiori, de gesturi – cu semnul veșniciei pe ele.” (15.01.1918)



(Bibliografie: Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Editura Tineretului, București, 1965; I. Oprișan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Editura Minerva, București, 1987; Lucian Blaga, Corespondența ( A - F), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.)