Incursiune in imaginar

Cartile reprezintă pentru mulți dintre noi un mijloc de a evada si de ce nu un mod prin care putem fii noi înșine. Daca ne gândim la carti imediat ne imaginam si o biblioteca care la rândul ei reprezintă un sanctuar, un loc unde te poți refugia departe de stresul cotidian. De multe ori încercam sa definim lucruri ce nu pot fi definite fantasticul si imaginarul sunt înscrise in aceasta categorie. Desigur întotdeauna vom putea apela la explicațiile standard ale dicționarelor;iată explicațiile găsite intr-un dicționar asupra acestor doua cuvinte:imaginar-care exista numai imaginație,in închipuirea omului, ireal,ideal fictiv;fantastic-este creat de imaginație,inexistent in realitate,care este bazat pe fantezie dominat de supranatural.Incercam in zadar, sa ne explicam ceea ce nu înțelegem de multe ori ne ascundem de teama de a nu afla ceva ce nu ne convine despre noi înșine;de aceea cartile sunt cel mai eficient mod de a te descoperi cu ajutorul personajelor.
Lumile descrise in romanele lui Călinescu,Eliade,Sadoveanu,Preda si mulți alții sunt frânturi din lumea noastră luate si închise intr-o carte. In asta consta magia cartilor si a cuvintelor. E o vraja pe care daca știi sa o descifrezi reușești sa intri in lumea creata de autor si astfel ajungi sa inveti din nou:sa razi,sa te bucuri sa plângi si sa traiesti. Personajele romanelor sunt spirite captive,care tipa sa iasă afara si sa trăiască din nou prin noi, care trăim prin carte alături de ele. De cate ori nu am plâns la finalul unei carti când eroul principal moare sau ii este periclitata viata.
Cu ajutorul cuvintelor pătrundem in lumi necunoscute noua si cu ochii mintii privim oameni si locuri necunoscute ne îndrăgostim așa cum făcea si Eliade de personajele romanelor citite si nu putem sfârșii ultimul capitol de teama ca apoi vom ramane iar singuri. Fara prietenii pe care ii aveam acolo in carte.
Imaginația noastră îngrădita de hibele societatii in care trăim nu mai reacționează si intra intr-o stare pasiva. Oare nu ne este furat intr-un mod mișelesc dreptul de visa; datorita acestei societatii care ne obliga sa ne conformam regulilor ei, acestui joc stupid?Oare care e adevărata ficțiune cea din „Căprioara din vis” a lui Voiculescu in care sculptorul renaște si vede viata printr-o cu totul alta prisma?Este oare aceasta o plăsmuire a imaginației sau este un lucru cat se poate de simplu,dorința omului de fii mai bun?
Daca privim prin literatura universala vedem ca ficțiunea este un mod de te raporta întotdeauna la realitate.”Fara realism nu exista fantastic!”J. Fabre așadar fantasticul este cel care in definitiv ne tine cu îndârjire cu picioarele pe Pamant. Dar oare care este limita fantasticului ?Exista așa ceva sau este doar un mic paravan, un zid despărțitor dintre aceste doua stări. Existenta acestei linii puțin definite, este raza de lumina care ne luminează drumul spre speranța ca inca mai exista o șansa si pentru noi,cei ce vrem sa visam.
„Omul paseste pe pamant si visează la stele.”, visam ca sa împlinim neputințele de peste zii, visam ceva ce ne-am fi dorit sa facem,având in vedere ca visul este considerat ficțiune putem afirma ca ficțiunea reprezintă un mod de a ne satisface nevoile personale pe care nu le putem îndeplini ziua. Freud susține ca visul este o inselaciune,insa este înșelăciunea noastră este dreptul nostru, iar daca noi vrem sa fi inselati de ce sa nu o facem? cine ne oprește?Ideea ca cei din jur ne vor judeca, e răspunsul,ideea aceasta preconceputa care ne umbrește din păcate viata. „Prin vis spiritul se eliberează de obstacolele naturii exterioare, sufletul scăpa de lanțurile senzualității.” Schubert.
Spiritul care este liber si necondiționat are dreptul sa calatoreasca si sa facă ceea ce vrea așa cum si mintea noastră are acest drept.
Don Quijote are lumea lui si nu vrea sa renunțe la ea cu nici un chip;deșii are tot felul de peripeții care ne fac sa ne gândim la ipoteza de a trai intr-o lume a noastră fara sa ne pese de cei din jur. El are un ideal pentru care considera ca trebuie sa lupte. Ideal ce îl impulsionează sa viseze la o lume plina de giganți si zmei pe care el trebuie sa-i infranga; este deci un visător. Este un veritabil plăsmuitor care si inventează propria sa lume,un idealist care exista in fiecare din noi. Jocul donquijotesc este un act de revolta, datorita comportamentului personajului,in care nemulțumirile din lumea reala se rezolva mai ușor. Sancho Panza reprezintă partea raționala a acestui joc;cel care se hrănește din nebunia celuilalt,cel care neîndrăznind sa riște, sa viseze caută o eliberare in celalalt si traieste o viata palpitanta alături de stapanul sau.
Imaginația si realitatea sunt termeni abstracți care nu fac altceva decât sa imparta lumea in care trăim. Asimilam aceasta impartire fara sa judecam daca este bine sau rău,pur si simplu o trăim si mergem împreuna cu valul. Adevărul este undeva la mijloc răspunsul unei vieți trăite din plin se afla pe acel paravan subțire care desparte realul de fantastic.
Totuși va ramane mereu o întrebare care ne macină ce e mai bine sa fii un Don Quijote sau un Sancho Panza?Cel mai important e sa trăiești așa cum vrei după propriile-ti reguli fara sa încalci libertatea altora. Si sa fii tu însuti atunci când cei din jur încearcă sa te atragă spre o lume conformista intr-un mod nonconformist.