Dacă folclorul românesc este expresia înțelepciunii populare, nu se putea să nu apară și varianta ei glumeață, care-și râde de prostie sub diferitele ei forme: Păcală. Simpaticul personaj este un erou de tip picaresc, căruia îi place să hălăduiască prin diferite teritorii sociale, cu principalul scop de a se amuza pe seama credulității chiar a oamenilor sus – puși. Căci nu o dată, preotul satului sau boierul se păcălesc cel mai aspru, iar cei mai plini de sine sunt sancționați printr-o umilire, dacă se poate, în fața tuturor, în văzul satului. Aurul nu prea se lipește de năstrușnicul erou, adesea el lasă de la sine și-l uimește chiar pe Dumnezeu, alegând din toate bunătățile raiului un fluier ori un caval cu care să petreacă pe cât cu putință frumos. Păcală este acela care pedepsește îngâmfarea, lăcomia, adulterul, dar nu precum arhanghelul Gavril, cu spada în mână, ci înscenând demascări de toată frumusețea. Păcală este spaima neghiobilor, a fuduilor, a perverșilor pe care-i face de tot hazul. Snoavele acestea mustesc de un umor plin, sănătos, popular, de râsul homeric al lui Creangă, dar tot râsul spre învățătură, căci Slavici nu așterne vreo poveste pe hârtie fără să se gândească la morala pe care cititorul o va trage, mistuindu-i toate înțelesurile. Cu multă savoare a versificat aventurile lui Păcală și Petre Dulfu cel sfătos și meșter la vorbă. Păcală este înaintașul lui Bulă care ne-a făcut întunericul totalitar mai ușor de îndurat.
Păcală este omul care trăiește pentru a petrece, iar încercările lui de a se „așeza” ca un om serios și de treabă sunt, în genere, descurajate de satul care-i caută pricină, care-l invidiază pentru istețimea lui. Dar el sfârșește prin a-i trimite pe cei care-l condamnă la moarte în apa cea mai adâncă, păcălindu-i că acolo se găsesc turmele cele mai grase și mai lânoase. Un argat precum Păcală este fie o pacoste, pentru un stăpân lacom și crud, care și-a găsit astfel nănașul, fie o binecuvântare, pentru un om de treabă, dar înșelat de nevastă. Căci Păcală face judecăți asupra oamenilor și nu-i lasă la nevoie, după cum nu-i lasă nepedepsiți. Păcală se apucă de furat de amorul artei, pentru a-și demonstra înaltele abilități, șiretenia și iscusința și orice boier, fie cât de ambițios, se lasă păgubaș într-o cursă așa de nedreaptă. Căci lui Păcală nimeni nu-i face față, el joacă feste la cinci argați dintr-o dată, preveniți că-i paște răzbunarea lui Păcală.
Ne duce cu gândul la nebunul din teatrul elisabetan, care spune în gura mare adevăruri nepermise, sau la proverbul românesc „gura păcătosului adevăr grăiește”. Dezinteresat, surâzător, șugubăț, milostiv, iertător când îi dă mâna, dușman declarat al suficienței, al prostiei și al îngâmfării, Păcală ne face, cu fiecare lectură, copii la suflet, bucuroși a-l susține în toate incredibilele sale încercări, din care binele iese victorios, iar răul pus la zid. Năzdrăvăniile acestea au un rol înalt moralizator, căci însuși diavolul o pățește atunci când îi caută pricină lui Păcală. Victorios până la a fi „premiat” de Dumnezeu, el este un cavaler al onoarei, un cruciat al dreptății care intervine oriunde ordinea lumii este periclitată. Dar o face fără încruntare, fără a filosofa, cu un bun simț și cu o destindere care ni-l fac pe veci prieten. Păcală, „mon semblable, mon frère”.