Atunci când ai insomnii totul este fals. Te retragi în vis în afara programului, dar cu cât faci asta mai des cu atât delimitarea dintre real si fictiv se diluează mai puternic într-un melanj în care nu mai poți înțelege. Devii spectator la propria rutină zilnică fiindcă ești pe pilot automat. Nu mai ai inițiativa de a face pentru că dai fast-foreward prin zi. Așa ai reușit să distrugi timpul. Există doar zi și noapte - încercarea de a dormi și nereușita. Trăiești într-o bulă care doar respinge violent exteriorul, iar exteriorul reacționează presând pereții bulei înspre tine. Presiunea crește și în cele din urmă vei fi strivit de exterior-ul ce apasă pe interior-ul tău. Bula pe care o ai nu mai e scut ci corset. Nu mai ai o bula, ci o bulă te are pe tine. Ceva ireal te deține.
Am zgârieturi pe mâna dreaptă. Una mai groasă și mai adâncă deasupra și una cu întreruperi sub ea. E materializarea furiei. E singura urmă fizică, vizibilă. Am dat cu pumnul în perete pentru că ăsta e remediul meu homeopat. Înlocuiesc o durere cu o alta pentru a trăi câteva minute în altă realitate. O realitate în care singurul lucru care mă doare e ambalajul. M-am pierdut în zgârieturi de ceva vreme. Mă uit doar la ele.
Îmi aud numele. Sunt la o terasă cu o bere în față. E și ea acolo dar nu am ce să-i spun. Nu vreau să-i spun orice pentru că ea nu mai există. S-a sinucis în mine. Aș fi vrut să o pot omorî eu, dar m-a surprins. S-a sinucis fără motiv și fără a-i păsa măcar. Nici de ea, nici de mine. Și acum bula presează exteriorul încercând să îl modeleze după bunul ei plac. Deși nu știe e inutil. Bula încearcă să-mi facă mie pe plac, dar mă omoară. Se străduiește prea mult să schimbe. Nu poate modifica exteriorul. Se deformează și devine o lentilă ce transformă totul în miraj. Deformează doar pentru privitorul din interior. Frânge realitatea până la imperceptibil iar exteriorului nici nu-i pasă de eforturile bulei.
Sunt tot la terasă. Se râde zgomotos și derapez în lumea de afară. Hahaha, râd. Nu am prins totul dar cuvinte cheie sugerează glumă reușită. Mă forțez puțin să strâng mai tare de realitatea de la terasă. Să fiu acolo, măcar aparent. Ea încă mai e. De ce nu pleacă?! Mă stânjenește. Din cauza ei nu am mai dormit de cinci nopți. Azi va fi a șasea.
Bula a simțit nesimțirea mea de a scoate mâna prin ea în real. În dorința de a mă proteja, se simte trădată și nevoită să reacționeze. Și reacționează. Iar m-a trimis departe. Þin la bula mea, dar știu că trebuie să o sparg cândva. Îmi pierd legătura cu exteriorul pentru că mă trimite în nebunie. O nebunie perversă care îmbracă masca unei înțelepciuni exclusiviste, accesibile numai unui cerc restrâns. Mă mint și mă minte și bula. Doar eu am creat-o, de la mine a învățat și acum mă poate manipula după bunul ei plac. Din fericire e încă tânără și neexperimentată. Voi scoate cândva asul din mânecă pentru a o sparge.
Iar în pat. Mă întorc de pe o parte pe alta. Am făcut cearceaful funie. E frânghia pe care escaladez spre somn. Sunt istovit. Atât de obosit încât nu mai pot urca și iar nu adorm. Dacă aș bântui iar prin amintiri ar intra și bula în alertă. Așa că o las să-mi pregătească încă un vis fără somn. Același de câteva nopți. Același clișeu. Mereu zbor pe lângă apartamentul unde locuiesc. Mereu cu același skateboard care plutește. Întotdeauna cu viteză mică. Rareori ies din cartier. Când nu funcționează mă urc pe blocul de vis-a-vis. Pot să întorc gravitația la 90 de grade în plan cu pământul și doar să mă plimb liniștit pe verticală. A intrat și bula în rutină. A obosit și ea. Nu mai poate crea nimic nou. Nu mă mai mulțumește pentru că nu își mai atinge menirea. În loc să mă apere și să mă distreze, mă izolează, mă ține doar pentru ea. E prea posesivă. Nesomnul meu o ține în viață pentru că mă stoarce de puteri. Mâine noapte o voi omorî în vis. O voi lovi când se va aștepta mai puțin pentru a nu-i da ocazia să riposteze. O voi surprinde cum am fost surprins. Poate atunci voi reuși să dorm și eu. Acum șșșt! A terminat de preparat visul. Mă duc să mă complac.
Mâine… DA, MÂINE!