Am adunat gândurile în căușul palmei și am început să le număr. Număratul a început să-și piardă sensul la primul gând numărat, acesta devenid o clipă de o viață. Mi-am dat seama că o clipă poate să dureze cât o viață sau o viață cât o clipă. Acel gând a început să-mi povestească despre suflet și viață. Corăbiile timpului pline cu destine sunt duse undeva departe în direcții necunoscute pe marea apă a infinitului total, a universului nostru mental, poate… Unii din omenii de pe corabii devin suflete păsări, care își iau zborul și se întorc o ultimă dată spre astă lume cu părere de rău că nu mai sunt aici. Ochiul lor de sus, invizibil, ne privește prin ultima fracțiune de clipă de acolo de sus. Marea stâncă universală a timpului-părinte își deschide încet porțile pentru ca veșnicia să-i cuprindă.

Agățați dinspre marginile lumii strigă cei de ieri la cei de astăzi, prin amintiri-vise sau tresăriri în noapte cu senzații ciudate și frig, prin ce simțiți pe coloană de suflet. Trebuie sa fiți atenți, folosindu-vă sufletele și clipele în armonie și cu bună credință. Ei spun ca sacrificiul inutil nu vă va salva de la ceea ce aveți bun sau rău în viață. Trebuie găsită calea potrivită și modul de întorcere la nodul cărărilor destinului vostru. Cât mai este timp.

El, sufletul meu, socoate fiece clipă trecută peste el conștient, că devine din ce în ce mai mic și că se poate pierde undeva în goana clipelor trecute, până va ajunge nimic aici, în această lume, și poate ceva la fel de mic dincolo sau deloc. Inexorabil nu țin cont și nu conștientizez de multe ori că ceea ce este astăzi nu va mai fi poate niciodată. De multe ori simt că lumea este un mare nimic și un mare total universal, în care noi suntem mici punctulețe într-o agitație de multe ori inutilă sau o potențială înlănțuire continuă, care trasminte acumulări informatice spre viitor.

De multe ori am impresia că trăiesc într-o lume a piticilor care se împiedică într-un continuum neîntrerupt, printre catalige ce unii le folosesc fără să ne vadă. Și totuși echilibrul precar și starea incertă de echilibru nu determină aproape pe nimeni să se oprească.

Ei înconjoară planeta, apele și oceanele în fier ce merge pe ape, ce zboară, ce se târâie, dar fier care în final ruginește și se degradează. Natura însă, cu ajutorul marelui ei coordonator, rămâne încă maiestoasă în diversitatea splendorilor șlefuite în sute de milioane de ani. Sufletul meu neîmpăcat înghite fum, motoare, zgură, ecrane, vorbe goale, agonie și strigă revoltat opriți-vă! Timpul va avea poate odată clipe de răgaz și va întoarce capul să vadă și să pedepsească pângărirea noastră. A mai făcut-o de multe ori.

Treptele cerului albastru pătrund în simțirea mea câteodată și norii îmi pansează răni ale sufletului meu, cu albul lor sidefat sau roșu-sângeriu din apusuri târzii. Vârfuri înzăpezite care nu mai au acoperișuri de gheață suspină cu lacrimi topite prin văi. Ghețarii din lacuri de munte tremură greoi alunecând cu zgomot de joasă frecvență, speriind căprioare ce atente tresar și se opresc deodată într-o înmărmurire totală. Totul trosnește neauzit de om la presiunea colosală. Înainte de asta, un vânt ca de stirigoi uriaș bântuie ușor și neauzit prin vârfuri de păduri și stânci golașe. Apoi încremenire. Pământul se mișcă și spinarea sa zbârcită tremură zguduind înălțimi și câmpii. Apele își ies din matcă, vărsând surplus de plângeri prin codrii pârjoliți de arșițe sau distruși de noi.

Fiarele pădurii, care mai sunt, urlă cu fior-pustiu și moarte la lună. Totul este o frământare înnebunitoare în tăceri de întideri mari și timp la scară planetară. Tot ce zboară se târăște și merge prin pământ, se zvârcolește, se împotrivește nimicului de om și la ceea ce face el. Între toate acestea, eu, nimicul în existență, îmi duc cruciada sigur în sigurătățile mele și caut punându-mi întrebări absurde până când nu voi mai fi.

Așa că am cutreierat toate timpurile și marginile acestora care există, pentru a da de timpul meu și de marginea mea. Nu le-am găsit pentru că lumea mea nu este făcută din margini. Am luat jumătatea mea crezând că este iubire și am încercat să fac un întreg cu mine. Încerc și acum, dar dacă ea este margine și nu poate fi facută parte din întreag, devin singuraticul și prizonierul propriului meu timp. Poate că o să reușesc. Poate că ea vrea asta. Sau poate este și ea o parte de întreg și ne vom completa, dar nu suntem suficient de aproape. Se poate să nu fi găsit partea mea de întreg sau poate nu o voi găsi niciodată.

De ce nu se atrag toate sufletele? Sufletul după ce nu mai suntem este oare acel halou al sfințiilor din incoane de biserici, halouri sfere luminoase? Sau poate este spiritul nopții care sub formă „fosforescentă” ne vizitează numai pe unii dintre noi care nu sutem orbi pentru acestea? Frica de moarte construiește în imaginația noastră monștrii de multe ori. Abia în situații de acest gen, ghiarele acelui eu interior teribil, fie de curaj, fie de frică, te pot duce la granițe, limite și senzații ale necunoscutului și necunoșterii. Oare sunt căi de a vedea lumina în viață prin toate acestea?

Agățate undeva acolo, în înălțimi, de coloane suspendate precum în Capela Sixtină sau în mii de lăcașuri ale supremului divin, imaginile pictate și făurite de mințile noastre ne spun că sunt fapte ce nu sunt descrise de Codul lui Da Vici. Sunt oameni cu chipuri uitate în trecut cu suflete mici sau mari ce ne trasmit trecutul spre prezent fără ca noi să percepem semnul.

Unele sunt mai mici, unele mai mari. Suflete mici și suflete mari. Ce bine este să fii suflet mare, cât mai mare! Repede atragi și repede îți găsești perechea. Sau rămâi pustnicul propriei tale singurătăți. Oare teoria gravitației funcționează și pentru sufletul mic, și pentru cel mare? Sufletul, cu cât devine mai mare, are șanse să devină ceva similar cu o stea de lumină prăbușită în ea, Black Hole, într-o totalitate uriașă, dacă are o masă sufletescă suficientă?

Există prăbușiri prin depășiri de mase critice care vor determina căderea în nouă sau chiar unsprezece ceruri, acolo unde există marea unificare. Vei deveni poate ceva similar lanțului genetic, adică devii un suflet „culoare”. Devii de o anumită culoare. Cei din lumea fizicii au găsit legătura cauzală între toate acestea, ajungând la baza sufletului materiei, indentificând „culori” și „arome” care prin combinații pot constitui orice formă de suflet a materiei. Aromele și culorile determină fațete diferite ale acelorași fundamentale și primare esențe. Coborând acolo, în infinitățile mici, noi, sufletele spirituale, ne regăsim în armonie și culoare. Sunt încercările noastre către a ști, către a fi permanent. O luptă și o zbatere teribilă o ducem cu toții până în ultima clipă.

Ea, clipa, este cea mai importantă fracțiune din eternitatea noastră conștientă, dar este nemăsurabilă în exactitate absolută și percepută ca întreruperi repetabile periodic într-un continuum perpetum, pe care imaginativ încercăm să-l dividem cât mai mult prin experiențe fizice. Ea, clipa, are rolul față de conștiințe că, fiind cuantificabilă, unește și desparte în bine sau rău trecutul de viitor. Ea te desparte de acestă lume prin ultima clipă rămasă de la marea masă a „Cinei cea de taină” care a împărțit clipele fiecăruia. Prin această ultimă clipă se ajunge acolo pentru trecerea prin acel tunel spre miez de lumină fierbinte.

Conștiința mea sau a noastră sapă, caută drumuri, cercetează, se adâncește și compară, se suie și coboară, iubește și urăște, trece prin frumos și urât, câștigă experiență, analizează sau umblă cu mintea la lucruri periculoase și interzise, care ne pot duce chiar la propria distrugere totală și reluarea ciclului. Un atribut de necontrolat este imaginația cu privire la „scormonitul” lucrurilor nevăzute și văzute ce fac din conștiințe și suflete, până la un anumit punct, farmec și freamăt spre o perpetuă organizare a materiei spre niveluri mai înalte, ținta finală fiind desăvârșirea și transformarea în informație totală a viiului sub formă de lumină nemuritoare ce se propagă la infinit prin univers.

Imaginația mea călătorește spre acel tunel tare fierbinte și de o densitate așa de mare…. că sufletul meu, căzut în colaps, poate chiar exploda, cu șanse să fiu aruncat înapoi, în lumea de aici. Voi putea îndura acea prăbușire năprăsnică și fierbințeala acelei lumini?

Corăbiile de timp duc continuu destine, începând cu galaxiile uriașe de univers, până poate la micul meu suflet sau al tău, spre focul divin și lumina divină.

Acum, aici, în lumea mea, mă agăț de propia-mi margine și trag de ea să mă acopăr. Mă uit prin fanta rămasă liberă și constat că este o breșă mare, prea mare pentru puterea mea de pătrundere dincolo. Dincolo unde?

Privirea mea umblă oarbă prin lumea întunericului. Oare de ce sunt orb, mă întreb câteodată, dacă nu este lumină? Nu ajunge că există acei orbi unde există lumină? Dar și mai rău cred că este să nu fii orb, să fie lumină și să nu vezi. Oare orbire este și dincolo sau orb care vede în lumină. De ce trebuie să existe atâtea categorii?

Unii însă sunt veniți în această lume cu o anumită parte sub formă de lumină. Ei nu sunt orbi de nicio categorie. Ei sunt în trasformare și trec prin lumea noastră trecător în drumul lor spre depărtările cunoșterii lor și necunoșterii noastre.

Lumina emisă de om în acestă lume depinde de cât este de bun sau rău, el regăsindu-se mai mult sau mai puțin după marea trecere în lumina care călătorește prin spații spre acel tunel luminos. Pentru unii nu este bine, căci ei nu sunt nici în lumea acesta, nici în cea de dincolo. Ei nu vor mai fi și nu se vor duce nicăieri. Rămân în întunericul de aici, care se prelugește dicolo. Nu este bine că nu ești nici în lumea aceasta, nici în cea de dincolo. Sufletul poate deveni un corp suflet negru în univers. Un „stirigoi”. O pată negră, fostă real existențială, nu poate fi ștersă, însă mai poate avea șansa cândva, peste infinități de timp, prin iertare, prin întorcerea sensurilor, să renască.

Timpul în eu, tu sau voi, este un continuum nefragmentabil. Este împarțit de noi și fiecare îl împarte la scara propriei valori și percepții. Oboseala sufletului sau bucuria lui dă timpului dimensiuni diferite. Conștiințele existențiale îl împart pentru a avea repere. Dacă stăm și analizăm, cel puțin pe acestă planetă, divizarea timpului ciclic și pe o perioadă foarte scurtă la scara universului reprezintă o fragmentare din afara noastră încă de la începuturile noastre. Această repetare prin clipa infinit de mică poate fi considerată ca și inexistentă în realul nostru, al fiecăruia, și nu perfect egală ca unitate. Dar ea ne este reper de viață și existență.

Ghearele timpului, constând din clipe distribuite la masa împărțelii universale, micșorează cu fiecare cilipă împărțeala noastră. Cantitatea clipelor primite depind de noi, în sensul că să nu lăsăm ca acestea să se consume sau să treacă fără sens, noi pierzând din ele, pentru că nu sunt folosite. Ce păcat că nu știm să folosim această împărțeală, care poate să devină tot mai mică, până ce putem rămâne doar o ultimă clipă, apoi funcție de cum vom folosi clipele în lumea aceasta, vom trece sau deveni nimic.

Astfel mă regăsesc în alternanța de zi și noapte, în evoluția noastră prin început și sfârșit de evenimente, de la stadiul de neexistență la starea de conștiință. Mă regăsesc iubind alternanța de zi și noapte, de primăveri, veri, toamne și ierni, delimitând timpul înainte și înapoi față de ziua prezentă, conștient zi de zi și noapte de noapte că devin purtător de mai puține clipe.

Această alternanță, aparent uniformă, regulată și egală, delimitează conștient prezentul față de trecut și de viitor. Ziua de ieri a fost un astăzi și un mâine. Acestea nu le putem opri, fiind suportul prin care noi ne ducem sau ne trecem și care sunt prezente în conștientul nostru ca ceva de care nu ne îndoim. Bucuriile și tristețile noastre rămân în ele imprimate.

De fapt, parcurgând primele unități de timp conștientizate, noi uităm că ne ducem pe un drum care poate nu are întoarcere. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, ce evoluție am fi avut, dacă nu ar fi existat aceste alternanțe regulate, zi și noapte, dacă am fi evoluat într-o alternanță neregulată? Ar fi existat un alt reper de alternanță pentru a conștientiza prezentul și am fi avut un alt reper de a stabili prezentul, trecutul și viitorul din timpuri când nimeni nu măsura și împărțea clipele până astăzi?

Începuturile vieții au o legătură foarte strânsă cu sfârșitul acesteia. Întodeauna viitorul este determinat de trecut și prezent. Oare? Viitorul se poate autogenera fără a avea cauzalitate și acțiune deteminate de trecut și prezent? Murim datorită faptului că am fost determinați greșit în evoluție de regularitate și de ciclicitate? Dacă nu ar fi existat aceasta ciclicitate cum am fi evoluat?

Primul gănd din căușul palmei mele de univers de viață mi-a vorbit refuzând numărarea următorelor gânduri-clipe din palma mea. Am rămas cu mare chinuială și zbatere în suflet, punându-mi o mare întrebare: De ce exist eu pe lumea asta? De ce am aparut eu, precum tu și voi? De ce?