Porțile... adevărului

Timpul a săpat adânc în conștiința umană, ca și apa în stâncă, dăltuind adevărate monumente pe care nimic nu le poate distruge. Așa au apărut în plan fizic și "porțile", de la Poarta Raiului la Poarta Sărutului, ca treceri spre... altceva. Anticii au ridicat stâlpi (stele) în amintirea trecerii lor prin viață sau prin ținuturi noi. Epopeile indiene, cât și autori ca Herodot, Cantemir, N. Densușeanu, relatează despre acestea; ele se întâlnesc la traci și egipteni, dar și în Franța la Carnac, în Anglia la Stonehenge, în Basarabia - până dincolo de Crimeea. În România sunt toponime precum: Poarta Albă, Poarta, Poarta Sălajului, Pasul Poarta Orientală și Poarta de Fier. Primul care a relatat despre Porțile de Fier a fost Homer (Sidereiai pylai), apoi Claudian (Ferratae portae ale geților). Ovidiu numește zona plină de stânci de lângă munții Ceraunia (Cerna), primejdioase navigației, "fera saxa". Herodot, în Istorii, relatează:"Fluviul Istru, izvorând din țara celților de lângă orașul Pyrene (există azi toponimele Pourrain în Franța și Poronin în Polonia) curge, tăind Europa în două; celții se află dincolo de Coloanele (Steleon) lui Herakles și se învecinează cu kynesienii, locuitorii Europei cei mai îndepărtați dinspre soare-apune; Istrul, străbătând toată Europa, se varsă în Pontul Euxin la Istria. Istrul, curgând printr-un ținut locuit, este cunoscut de mulți." Dunărea era numită de greci Istru, până la Porțile de Fier și Danubius de către celți, dincolo de ele, până la izvoare. Coloanele lui Heracles, deși clar reperate pe Dunăre, sunt identificate azi de către mulți, în mod greșit, cu strâmtoarea Gibraltar. Dacă comparăm între ele strâmtoarea Dardanele (Hellespont în antichitate, lată de 1,3-18,5 km, lungă de 120,5 km, adâncă de 153m și având curenți puternici de 2-6km/h) cu Gibraltar (lată de 14-44 de km, lungă de 65km, adâncă de 200-1181m) este imposibil ca ultima să fie confundată cu o construcție gigantică, cu atât mai mult cu cât nu se află pe Istru; nimeni nu consideră, spre exemplu, piramidele egiptene drept munți ai Africii. În schimb în zona Porților de Fier Dunărea formează defileul numit Cazane (lat de 152 de metri, lung de 9 km și unde viteza apei poate depăși 18 km/h - de trei ori mai mare decât curentul din strâmtoarea Dardanele). În Iliada lui Homer apare versul "Temniță oarbă cu poartă de fier și pragul de aramă". În viziunea creștină iadul este asemănător unui cazan cu pucioasă. Zona Cazanelor este bogată în ape geotermale sulfuroase (la Băile Herculane apele au 55 grade Celsius; mai demult poate că activitatea vulcanică era mai intensă, căci "munții se băteau cap în cap") în minereuri de fier și cupru, dar și cărbune pentru prelucrarea lor. Este posibil ca Her-a-kles să nu fie un nume obișnuit, ci o denumire încifrată. În germană Herr înseamnă stăpân, și doar cel ce-și stăpânește frica poate fi erou sau heros. Kles, ar coresponde termenilor clește, în-cleș-tare, clucer sau chelar, iar în franceză clef înseamnă cheie. Deci Herakles ar putea înseamna stăpânul cheilor, de la o portă a lumii, fizice sau spirituale. Her-cule este compus din her-stăpân și cule (pluralul arhaismului culă, care desemnează un turn, o fortificație). După DEX termenul "culă" vine din turcă, deși se întâlnește și la populațiile foste trace, la bulgari și sârbi... Se consideră că Hercule este numele dat de romani lui Heracles; în latină însă culeus=pungă de piele, iar culex=țânțar. Hercule, stăpânul sau eroul fortificației cu turn își are semnificație potrivită doar la noi, unde se găsesc urme arheologice precum podul (atribuit lui Apolodor din Damasc doar pentru că, așa cum apare pe Columnă, a legat niște vase de "Coloanele lui Hercule") de la Drobeta-Turnu Severin și există toponimul "Băile Herculane". Herculaneum din Italia (sec. VI îHr, după 304 îHr. ajunge sub dominație romană) a fost o așezare a oscilor și etruscilor, originali din munții Apuseni după unii autori.
Se pare că suntem foarte vechi și cunoscuți; eroii noștri erau deja legendari acum mai bine de trei milenii. Herakles, prin faptele sale, a pus "stăpânire" pe o cunoaștere superioară, afirmată mai târziu prin misterele orfice inițiate de către tracul Orfeu, în sec. XIII îHr.