agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3894 .



Încotro ?
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gladelian ]

2008-10-06  |     | 



După decembrie l989 schimbările din societatea românească au fost în mare parte previzibile. Ca supraviețuitori am profitat de libertate identificând-o prea adesea cu bunul plac. Scăpați din cămașa de forță a dictaturii am devenit alergici în primul rând la lege, pentru că prin mentalitatea însușită anterior, nu o puteam concepe decât duplicitară. Am reintrat în atmosfera democrației fără modele morale, fără reperele ierarhiei valorilor. De fapt acestea au ajuns simbolice și convenționale într-o lume mișcată numai prin combustia utilitară a banilor. Când totul se cumpără și se vinde; când totul are un preț pentru că totul este de consum; când se afirmă: ”doar bogații își permit să aibă conștiință” – de ce ne-am mira că trăim pe pragul neantului? Principiile noastre de viață se mai sprijină pe etern și sacru sau acestea și-au volatilizat conținutul devenind simple cuvinte abstracte?
Nu cred că societatea românească este „profund misogină și conservatoare”. Cred mai degrabă că e debusolată. Majoritatea preferă răul pe care-l cunosc și cu care s-au obișnuit, decât incertitudinea unui „bine” necunoscut și fără finalitate. Misoginii și conservatorii nu se sinucid. Tinerii și bătrânii ce recurg la astfel de gesturi din ce atmosferă vor să evadeze? Contaminați decenii la rând de virusul suspiciunii și manipulați mereu spre beneficii iluzorii am putea fi altfel? Conservatorismul nostru este firesc atâta vreme cât nu ne comportăm asemenea lui Hagi Tudose. Relația cu trecutul conferă identitate dar fără perspectiva unui viitor deschis cui ne vom oferi autenticitatea? La nivelul ființei, memoria rămâne vie prin amintirile iubite, dar cine se claustrează într-un astfel de paradis neglijează esența creatoare a vieții.
Oare un om poate fi misogin fără a fi în același timp alienat? Nedepășind lăuntric limitele unei mentalități sexuale nu intuim și nu gustăm umanitatea propriu-zisă. Omul din noi este mai mult decât bărbat sau femeie. În seninătatea androginului se împlinesc în armonie ambele structuri. Neregăsind altitudinea unei astfel de viețuiri alunecăm confuzi și ridicoli în ”războiul sexelor” având impresia că în altruismul iubirii e nevoie de victimă și călău, învins și învingător. Drama neconsolată a hermafroditului ce-și simte scindată prezența concretizează dezacordul. Echilibrul, împăcarea și acceptarea destinului vin în astfel de cazuri doar prin iubirea lui Dumnezeu. De fapt aici converg toate marile idealuri. În absența acestora încrederea în sine, stăpânirea de sine, prezența de spirit, inteligența și calitățile noastre pot fi nocive. Fără raportare la sacru libertatea pierde liniile de forță ale responsabilității. Oricât de bine mi-aș înțelege necesitățile, ele constrâng. (Singura „necesitate” care nu constrânge și nu manipulează este Dumnezeu). O societate unde fiecare critică și profită de fiecare pentru a se pune în evidență sau pentru a continua spectacolul și aventura este insuportabilă. Intensă și interesantă se dovedește pasionalitatea, dar numai depășindu-i dependențele îi vom cunoaște sensul. Un bărbat ce n-a făcut efortul să urce deasupra plafonului de nori al singurătății nu-și va învinge orgoliul de dragul unui adevăr.
Ca om, dincolo de convenție și ipocrizie, îmi realizez verticalitatea cunoașterii de sine prin sentimentul demnității și cel al sacrului. În derularea istoriei, regele și preotul au reprezentat autoritatea acestor atitudini și trăiri fundamentale. Existența lor ne-a sugerat - chiar dacă n-au fost întotdeauna la înălțimea investiturii – ceea ce am pierdut din ființa noastră și merita să recâștigăm. În mod paradoxal regele amintește faptul că însăși ereditatea vine de la Dumnezeu. Þinuta lui pe scena lumii a fost și rămâne un punct de reper. Oricât de moral și binevoitor este un președinte republican, îi va fi interzis să treacă prin porțile împărătești ale altarului Bisericii. Inteligentul ateu va ironiza actul ritualic apreciindu-l ca inutil și absurd. Dar și el va fi obligat să accepte prezența morții în această lume. Libertatea cugetării nu poate înlătura limita inevitabilă a faptelor. La mormântul ființei iubite îngenuncherea va deveni firească. Cel marcat de o astfel de pierdere înțelege de ce altarul Bisericii este mormântul sacru. Regalitatea demnității și fervoarea devotamentului nu se pot împrumuta.
Carol I afirma în deplină cunoștință de cauză, în testamentul său din 1899, că s-a condus după deviza: „Totul pentru țară, nimic pentru mine”. Relația sa cu poporul român s-a desfășurat în „deplină încredere”. Mai poate pronunța cineva în România de azi asemenea cuvinte fără a fi desemnat ca demagog? Conjunctura este total schimbată căci fiecare dintre noi pare a lupta sub deviza: ”Totul pentru mine și ai mei,restul pentru țară!” În asemenea condiții „virtutea iubirii”, încrederea, are rază scurtă de acțiune. Eu unul, născut în 1951 din tată comunist, în „lagărul” în care Partidul și nu Dumnezeu era atotputernic, învățat din băncile școlii că Regele a fost „trădător și hoț”, am intuit cu mare dificultate ce însemnătate au respectul și iubirea pentru adevăr. Dar va fi întotdeauna mai simplu și morbid incitant să strigi: ”Răstignește-l, răstignește-l”, decât să privești în inima unui Om. Aici, din motive întemeiate, până și legea salică poate fi abrogată. Isteria străzii nu va avea niciodată legătură cu resemnarea caldă a poporului român. După 1990, când catarsisul dezamăgirilor nu era încă parcurs, când cuprins de patosul „democratic” așteptam renașterea morală a României, văzându-mă atât de împătimit de disputa politică, un țăran autentic mi-a spus următoarele: ”Părinte, am trăit și înainte de 1944, am trăit și în comunism, și am prins și zilele acestea de după revoluție! Părinte, chiar credeți că le pasă?!”
Nu știu dacă „Monarhia salvează România”, dar știu că fără regalitatea demnității și fără pacea fidelității sacre, deciziile noastre „stradale” vor fi mereu mai eronate.
Sărmanul Nea Ghițică din satul Smei a plecat liniștit în veșnicie lăsându-mi moștenire crucea acestei întrebări: ”Părinte, chiar credeți că le pasă?!”

Ioan Tiberiu Vișan

P.S. Acest articol a fost scris în luna mai 2008 pentru revista GQ. Solicitarea a fost făcută în vederea unei eventuale comentări a legii salice și a faptului că un sondaj din acea perioadă anunța următoarele:”Poporul român este profund misogin și conservator.” De vreme ce revista n-a mai apărut ofer rândurile respective cititorilor acestui sait.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!