agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2185 .



Sub Auspiciile Providenței
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gladelian ]

2008-10-08  |     | 



Sunt rare momentele în care conștientizăm gesturile providenței în viața noastră. De obicei, la mult timp după evenimente. Privindu-ne retrospectiv biografia descoperim cu uimire că am parcurs în mod inevitabil un anumit traseu al viețuirilor. El poate fi numit destin de vreme ce ne-a fost destinat. Dar ce fel de destin uman este acela ce nu poartă în sine germenii sacri ai libertății? Ce încununare a sensului are loc printr-o continuă înlănțuire ? Iar libertatea ce menire are în interiorul realității dacă anulează fervoarea creației ? Prin grația divină ne descoperim ca oameni dar ne trezim în resortul intim al umanității abia când beneficiem în mod liber de valorile ei. Si cine se poate orienta aici cu autoritatea acelui discernământ ce nu sacrifică nimic din esența ființei și a lucrurilor în favoarea bunului său plac ?
Aș putea spune că răspunsurile prefabricate ale teologiei începute în l972 doar au întețit întrebările ce mă purtaseră spre o astfel de universitate. Sentimentul de libertate confuză ce m-a însoțit pe parcursul liceului teoretic s-a diminuat până la spaimă între zidurile institutului. Instrucția religioasă primită de la mamă și bunici fusese între timp anulată prin învățământul ateu. Dorința impetuoasă de onestitate și dialog în vederea aflării adevărului părea simplă sminteală de sorginte protestantă. Adevărul era aflat, liturghia stabilită, dogma precizată, tradiția menționată; ce frământări bolnăvicioase te mai puteau cuprinde? Ce suspecte nemulțumiri și căutări mai purtai în buzunarele inimii când toate le aveai la îndemână? Autoritatea părinților profesori era sacră și nu era cazul să fie incomodată de îndrăznețe sau timide chestionări. Modelul era schițat dar acomodarea dificilă deoarece metoda de “ștanțare” se dovedea impardonabilă. Orice depășire a limitelor impuse – adesea într-un chip subiectiv - cădea sub imperiul unui canon. Nu acesta sau rigorile justificate erau problema ci felul în care firile duplicitare aveau mereu soluțiile adecvate. Dincolo de aceste neplăceri inerente oricărui mediu universitar , teologia oferea un cadru populat cu valorile unui trecut demn de un imparțial devotament. Jertfa lui Hristos compensa miraculos până și cea mai grosolană măgărie făcută “în numele Domnului”. Intre dictatura comunistă și dictatura morală a Bisericii sacralitatea înclina în mod firesc spre tâlharul din dreapta! E indecent și inutil să descriu aici etapele parcurse. Cert este faptul că întâlnirea cu Părintele Andrei Scrima în l998 mi-a oferit o atitudine și un etalon valoric nebănuit până atunci. Ortodoxia își revela prin el izvoarele fără ostentația și prețiozitatea cu care eram obișnuit. Tradiția creștină răsăriteană nu se derulase în interiorul veacurilor doar pentru a nega și combate orice formă de erezie, ci era întemeiată pe acea fraternitate a Duhului ce-și revărsa cu generozitate iubirea peste întreaga creație. Pentru prima oară eram capabil să recunosc un om ce nu iubea cu ură! Un suflet în care spiritul tradițional și cel modern dialogau rezonabil cu aceeași deschidere și respect față de sens. Un cuget în care confuzia intelectuală nu era admisă. O inimă ce păstrase nealterată ingenuitatea pentru că o anume demnitate nu-i îngăduise viețuirea insalubră a lașității. Rațiunea Părintelui Andrei Scrima “lega și dezlega” înțelesurile cu acea inspirată elevație ce nu uita niciodată că limpezimea logică a cuvintelor alunecă în eroare când nu oglindește misterul viu al tăcerii. Mișcându-se cu eleganță în saloanele aristocratice ale culturii, părintele era mesagerul distins al acelei discrete rugăciuni în care se cufundă în intimitate simplitatea oricărui călugăr. Miezul lucrurilor nu trebuia pierdut nici în liniștea însingurată a chiliei nici pe scena mediatizată a lumii. Providența activa salvator pretutindeni dar altruismul ei era sabotat prin libertatea iresponsabilă a oamenilor. Cum să demonstrezi că revelația are continuitate în fluxul și refluxul actului liturgic de vreme ce prin Întrupare vizibilul însuși a fost reprimit în interiorul tainei? Cum să evidențiezi puntea îngustă a Duhului acolo unde confuzia însăși garantează libertatea? Cum să probezi miracolul acelei credințe ce beneficiază deopotrivă de rodul cunoașterii și cel al vieții? Dincolo de orice expresie, esența creștinismului era jertfă și dar, iar misiunea Bisericii era să confirme harul iubirii dumnezeiești în sânul oricărei comunități. Aici dificultățile par nesfârșite; nu toți suntem maturi și receptivi la timpul pe care îl trăim. Acordăm suspiciunii susținerea pe care o datorăm încrederii. Fundamentalismul religios se consideră justificat la acest capitol. Ce nu converge spre tiparul său de interpretare și acțiune trebuie respins. În viziunea sa, ecumenismul este un diplomat de profesie, tributar unui interes ascuns. Dar ce meschinărie poate dosi bunăvoința și abnegația? Calomniatorii “cosmopolitismului” părintelui Andrei ar fi bine să mediteze la această întrebare. Personal afirm că abia întâlninu-l , am observat cu o minimă detașare subiectivismul în care fierb. Fără încurajările sale n-aș fi intuit seninătatea Duhului așteptând la toate vămile îndoielilor noastre. Aș fi rostogolit, grobian sau exaltat, în stilul lui Sisif, stânca revoltei și a îndreptățirilor de sine. Aș fi poposit în acea umilință înjositoare ce nu pricepe că însemnătatea unui om nu e dependentă de celebritate. Anonimul prezent la comuniunea liturgică are antidotul singurătății. Când experiența sa lăuntrică este autentică el depășește scenariul oricărei utopii. Ramul responsabil nu blestemă copacul în care crește și nu oprește seva doar pentru sine. Cine L-a găsit pe Dumnezeu găsește și drumul spre semenii săi. În iconomia divină gesturile unui astfel de om își recâștigă rezonanța cosmică. Ele pot rămâne necunoscute actualității, dar germinează forță de viață pentru posteritate. Semnificața Bisericii desemnată prin cuvântul “corabie” dovedește afirmația.
Cei aflați în călătorie au nevoie de toleranță și solidaritate pentru a cunoaște țărmul. Conviețuirea nu ține doar de necesitate ci și de binecuvântare. Impresia individului că există numai pentru sine se aseamănă celui care se aruncă în imensitatea valurilor, deranjat de prezența celorlalți , pe motiv că știe să înoate! Orice conflict pe corabie sau între corăbii nu va aduce prejudicii oceanului, ci oamenilor.
M-am simțit liber în harul preoției abia când am renunțat la instinctul supraviețuirii. Speranțele din timpul dictaturii comuniste s-au confirmat ca deșertăciuni după decembrie l989. Nu Sf.Taine ale Bisericii aveau nevoie de transparență ci faptele tagmei noastre. Părintele Andrei nădăjduise până la surprinzătoarea sa plecare spre cele veșnice din anul 2ooo, o reînsuflețire a Ortodoxiei. Cele trei volume apărute de curând la Ed.Humanitas, dedicate activității și creației sale, demonstrează că prietenii apropiați nu i-au înșelat așteptările. Noi, cei din afară și de departe, i-am luat bunăvoița și opera ca repere iar demnitatea ca model. A fost desăvârșit în împlinirea cuvântului evanghelic: ”Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel care va strica una din aceste porunci foarte mici și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor; iar cel care va face și va învăța , acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” ( Matei 5, l8-l9). Părintele a reușit pentru că avea în duh măiestria șlefuitorilor de diamante. Noi, cei obișnuiți cu moliciunea lutului, măcar printre bunii olari ai acestui popor să ne numărăm!

(Publicat în Adevărul Literar la l aprilie 2oo6)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!