În vâltoarea evenimentelor din februarie mi-am intitulat textul dat: Îi doare-n cot de dragostea de porumbei. Pentru că, întâmplător sau nu, dar această mică recenzie la cartea Margaretei Cemârtan-Spânu eu am scris-o pe aceiași pagină cu articolul (s-ar putea spune și eseul) Killerii lui Grigore Vieru, pe care, deja l-am plasat pe site-eul rus proza punct ru, (nu punct md).
Vă spun din start că am în față o carte despre păsări, oameni și animale.
Nu este pură proză și nici poezie. E un vis frumos al autoarei de a avea...
Și ea, deja, are, o frumoasă lucrare! Cartea ei e o lucrare cu pagini nu prea multe, vreo sută treizeci și cinci, cu o postfață scrisă de scriitorul Victor Prohin. (Astazi poate fi gasit la redacția revistei pentru copii "Alunelul" din Chisinau).
Scrierea impresionează prin realismul dezgolit, prin veridicitatea chipurilor și ineditul situațiilor zugrăvite. Citez chiar din postfață: „Numeroasele fotografii și scrisori, intercalate în text, conferă cărții un caracter documentar. Sute de mii de basarabeni au fost duși în Siberia, Kazahstan și Extremul Orient de cele trei valuri mari de deportări staliniste – 1941, 1944, 1949 -, dar extrem de puțini au fost cei care au așternut pe hârtie, pentru contemporani și urmași, imaginea acelui calvar apocaliptic. În sinea mea, am sesizat momente de tangență între "Lupii" de Margareta Cemârtan-Spânu și celebrul jurnal al tinerei evreice germane Anne Frank, ucisă într-un lagăr de exterminare nazist. Atât în cazul celebrului jurnal, cât și în cel al amintirilor din copilărie, de Margareta Cemârtan-Spânu, m-a impresionat un moment profund uman: trăind în condiții vitrege, la marginea hăului, atât Anne, cât și Margareta, își păstrează cu sfințenie demnitatea de om, și-o apără, nu s-au înrăit pe toată lumea: în anturajul de oameni care îi înconjoară, descoperă și câte un chip mai senin.”
Răsfouiești cartea și te înseninezi la față. Ajungi și la un trenuț cu care autoarea dar probalil și oricare altă ființă curată din spațiul românesc dintre Prut Nistru și, probabil, de mai departe, ar vrea să vadă unde-i Bucureștiul - Þara noastră din povești!
Dar rămânem lângă Vișinul, care crește în ogradă. Autoarea rămâne la nurorile ei, fiindcă grea e calea ei în Þară, tare-i greu acum să ajungă și ea la București...
Fiindcă Prutul ne desparte și mai tare. Fiindcă vreme-i vitregă din nou cu noi. Iar Siberia sau chiar câmpia rusă, din nou este parcă mai aproape, în timp ce sărmanul București se îndepărtează tot mai mult și în mod tacit, pentru că-l doare în cot de dragostea de porumbei.