Se spune că lucrul despre care vorbim în mod obsesiv este cel care ne lipsește. În mod paradoxal, cunoașterea de sine este un subiect îndrăgit și totodată cenzurat. De ce? Pentru că oricât de agreabil ai vorbi cu tine despre tine însuți, privindu-te în realitatea nemijlocită, te descoperi - cu zaț sau fără zaț - de culoarea și consistența cafelei! Îngrijorător este faptul că, în orice ceașcă te-ai trezi, îți presimți conținutul venit din altă parte și menit altcuiva. Normal că te bâzâie revolta unei astfel de constatări, dar cu timpul te obișnuiești cu dificultățile verbului a fi. Doar lui Dumnezeu I se potrivește afirmația:” Eu sunt cel ce sunt”, pentru că eu, unul, observ cu surprindere, că nu sunt ceea ce sunt. Cum pot fi ceașca Nuștiucui, tocmită cu pasiune sau indiferență într-un târg de provincie la ceasul amiezii, în zi de duminică? Și de ce acest amalgam întunecat și atât de amar încât trebuie preschimbat cu rafinatul zahăr sau pudică zaharină spre a fi acceptat?
Adesea am luat cale-întoarsă plonjând în propria-mi pupilă în speranța că-l voi vedea față către față pe cel care privește în mine. N-am descoperit decât imponderabilitatea acestei dureroase intenții. Semăna cu transparența visului în care alergam fără să înaintez. Strădania, prin autocombustie se savura pe sine. M-am abandonat apoi în lucruri și ființe pentru că simțeam nevoia să mă mișc. Dumnezeule, pe unde am fost purtat! Atâtea vicii si virtuți cochetând între ele. Atâtea fundături în care tăcerea scrâșnește, iar cuvântul scrâncește pe prag. Atâtea porți prin care ieși pentru a veni și pleci pentru a te întoarce. Atâtea singurătăți fără ferestre și atâtea maluri în continuă așteptare.
Când i-am îngăduit întâia oară egoismului să-și facă harachiri (din orgoliu, bineînțeles!), m-am simțit pe dată eliberat de propriile-mi măruntaie. Am zburat copilărește ca fluturele deasupra mlaștinii și m-am scăldat în lumină până la apusul Soarelui. Mi-am topit apoi aripile în argintul Lunii ca să respire nocturnul parfum al stelelor și am revenit printre oameni, pentru că mă ardea fericirea ca o rană deschisă. De atunci, ori de câte ori contrastele lumii își dau întâlnire în sufletul meu, le preschimb în momeală vie, pusă în cârligul întrebărilor și le arunc în adâncuri, unde știu că domnește în liniște somnul puternic. Din carnea lui albă înfulec în fiecare dimineață înainte de a mă decide încotro! Acasă, împietririle au devenit vatră, înlemnirile au devenit vreascuri, pentru că a venit tiptil iarna și visele inimii trebuie încălzite.
De fiecare dată când aud de vreo sinucidere resimt în propria-mi piele tumultul acelei iluzii ce pretinde că știe rezultatul reacției chimice: tu însuți, prin tine însuți, cu tine însuți, în tine însuți! Și îmi vine să asmut peste lume Requiemul lui Mozart, pentru a afla mai curând fiecare, că sensul te macină prin cel care-ți bate la ușă. Nu știu cât timp mai continui; dar viitorul e liber și curtenitor când nu-și ridică masca spre a fi prezent. Mă joc, pentru că sunt prea multe lucruri serioase de făcut și cad într-un târziu pe gândurile acelea din care sunt clădit. Și pentru că în ceașca strâmtă a singurătății mă simt întunecat, amar, neîndulcit, cutez să-mi spun: "Mă iartă, Doamne, dar pentru judecată, să fii măcar în coffee break, ca să mă poți sorbi cu drag, așa cum sunt: întunecat, amar, neîndulcit".
Coffee Break, an 2oo5 nr.3