Este duminică, este soare. Frigul nu contează; căldura din interior este cea care te face să fii fericit sau nu, de care depinde “să te simți bine”. Întotdeauna am privit bucuria de a trăi ca fiind pe o problemă de fond. Cred că omul este înzestrat nativ cu capacitatea de a fi fericit și pe lângă faptul că depinde numai de el însuși de a descoperi și dezvolta acest potențial latent, are și datoria de a o face. Citisem undeva că “un zâmbet nu te sărăcește, dar cu acesta poți îmbogăți pe cei din jur”.
Cel mai important lucru... sau unul dintre ele, este de a te cunoaște și a știi în orice moment unde te afli, iar în raport cu forțele tale să-ți planifici următorul pas. Trebuie să-l faci! În el stă, trebuie să stea, evoluția, progresul. PASUL; consider că fermitatea cu care îl faci depinde de motivarea fiecarăruia. Oare cât de important este echilibrul? Cât de diferită este lumea privită de sus față de cea pe care ți-o oferă “mersul în patru labe”? Oare mersul, în principiu, nu presupune și echilibru?
Trebuie facută distincție de la bun început între mers, fie el chiar și cel “în patru labe” și târât. Târâtul nu ar trebui să fie caracteristic oamenilor.
Te-ai întrebat vreodată de ce omul și-a dorit dintotdeauna să zboare? Viața poate fi asemuită cu o ascensiune pe un perete de stâncă; la început există dorința; superficial analizată, identificată cu dorința de a ajunge SUS, dar în esență, plăcerea de a lupta și a învinge...: nu natura, ci pe tine însuți, apoi apare conștientizarea necesității pentru ascensiune..., exteriorizandu-se.

Stânca; dură, rece, incomodă și aspră. Începi să simți că faci parte din ea și îți cauți primii pași, primele “prize”.
Teama; oarbă, electrizantă și impunătoare, dar ca nefâcând parte din tine, ci ca o entitate fizică uriașă și primitivă, umedă și... rece. Privirea o caută, îi simți prezența, dar te mulțumești cu senzațiile celui de-al șaselea simț. Deja nu-ți mai aparții; te îndepărtezi din ce în ce mai mult de tine, iar universul se transformă prin însăși complexitatea sa.
O primă privire spre locul de unde ai plecat îți dă fiori și-ți poate crea o idee despre noțiunea de distanță. Îți este din ce în ce mai clar că efortul fizic scade odată cu înălțimea lăsând locul celui psihic.
Sudoarea; rece, vâscoasă, sărată, îți încețoșează ochii și gura îți este uscată, dar nu din cauza setei...; de fapt senzații ca foame, sete, frig, durere, nu mai există, este ca și când întregul tău sistem nervos a devenit incapabil de a le mai analiza. Este tocmai contradicția dintre... real și ireal. Sângele îți curge mânjindu-ți antebrațul, iar durerea cu toate că îți aparține, o atribui celui pe care îl impingi de la spate și îl susții pentru a mai putea trece de o priză alunecoasă, până în momentul în care, acesta va muri.
Mușchii, încordați la maxim și transfigurarea citită pe chipul său îți dă o vagă idee despre chinurile îndurate. Mâinile, cu degete rănite, din care sângele zvâcnește cu fiecare bătaie de inimă – gheare de animal fricos ce se agață cu disperare de tine. Mila învinge. “Sărman animal!” I te cuibărești sub calota craniană și dintr-o dată…, lacrimile – inexistente și totuși… Durerea? Oboseala? Setea?..., dar totodată voința de a ajunge sus. NU frica... VOINÞA. Un ultim efort și... EVRIKA. Apoi prăbușirea. Întunericul.
Eu am rămas. Plec, dar cu promisiunea de a reveni și atunci... “încununat cu toată slava”.