agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2474 .



Eu , Tu și El
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gladelian ]

2009-03-28  |     | 




Eu , Tu și El

Mă gândesc adesea la dualismul existent în religie: Dumnezeu și îngerii, Dumnezeu și omul, trupul și sufletul, lumea de “aici” și lumea de “dincolo” etc. Dar viața ființei și ființa vieții nu purtau deja în sine coordonatele acestei “legături”(religo-are-avi-atum = a lega) ? A fost necesară despărțirea, înstrăinarea, pierderea, moartea, pentru ca iubirea să înceapă în sânul creației cu fervoarea inimaginabilă existentă în inima Divinității ? Cele “foarte bune” trebuiau exilate pe tărâmul înnegurat al confuziei pentru a se dovedi astfel? Și pentru că doar în interiorul unui anume gând te poți trezi într-un anume înțeles, lumea cu vizibilul și invizibilul ei, cu formele și conținuturile ei, ne oferă în fiecare moment absurdul și miracolul.
Renunțând la tentația de a surprinde cerul într-un strop de rouă, eternitatea în surâsul clipei și adevărul în ciobul strălucitor al logicii, trăim întrebându-ne. Primim astfel invitația unui sofism seducător devenit celebru: “Nu poți să-i iubești pe alții dacă nu te iubești pe tine însuți”. Narcisismul acestei afirmații apare în mod paradoxal prin pierderea oglinzii. Când “Dumnezeu a murit”, obsesia spiritualității și a cunoașterii de sine este muncă de Sisif. De ce? Pentru că așa precum știința a descoperit prin experimentare legitățile lumii exterioare ca valori obiective, experimentarea ființei ca ființă ne deschide spre alte trepte ale realului. Dar lăuntricul nostru nu se poate observa cu nepărtinire fără prezența unei “oglinzi” interioare. Aparținând unei mulțimi nu înseamnă că-mi aparțin. Însingurându-mă nu înseamnă că am epuizat sursa iluziilor. Ajuns în cercul vicios al afirmației:”Singur în lume și singur în mine însumi” deznădejdea și furia neîndreptățirii îmi devin sfetnici. E posibil însă și cazul celui care, privind în adâncurile și înălțimile interiorului își întrezărește înzestrarea și rămâne fascinat de ea. Fericirea unei continue savurări de sine îi devine capcană, dependență. Ce obiectivitate iradiază dintr-un orgoliu “spiritualizat”? Fără prezența unui “model” ideatic ce-mi demobilizează încântarea de sine arătându-mi distanța dintre adevăr și amăgire, dintre ceea ce sunt și ceea ce ar fi bine să fiu, cum ies din subiectivism? Și totul e legat la acest capitol de un singur cuvânt: întâlnire. Când acest fapt nu are loc, iubirea nu se poate ivi, iar credința rămâne simplă proiecție a iubirii de sine. Oricât de justificate sunt legea și făgăduința vieții veșnice, doar iubirea prezenței unei alte ființe ne însuflețește pentru această perspectivă.
M-am gândit adesea la cele două îndemnuri fundamentale: “ Să-L iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul tău, din tot cugetul și din toată puterea ta; iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Ce m-ar determina să le urmez ? În timp ce semenul își manifestă zilnic și inevitabil existența, Dumnezeu îmi acordă o asemenea libertate de a-L interpreta, încât absența Lui, preschimbată-n scenă îmi îmbrățișează singurătatea. De aici diferența dramatică între a te ruga și a vorbi singur! Cine nu I-a presimțit tandrețea și generozitatea discreției nu se va regăsi, rugându-se, în maiestatea tăcerii Sale. O astfel de regăsire te deschide, total și necondiționat, spre cea mai imperioasă aspirație aflată în cămările tale tăinuite. Dar, pentru a păși în seninătatea acelei iubiri ce nu pretinde nimic pentru sine ești obligat să parcurgi catharsisul dezamăgirii. Deschizându-te vertical spre invizibilul dumnezeirii simți revărsarea unor inefabile daruri ce nu pot fi altfel trăite. Îți depășești mărginirea oferind dezinderesat, orizontal și vizibil, cele viețuite. Cine poate consacra ceea ce n-a primit niciodată? Iubirea nu se eschivează acestei întrebări. Ea dăinuie în om, crucificată între iubirea de sine și ura de sine. De aceea, în mod condiționat (“ca pe tine însuți”) ne prețuim semenul, dar necondiționat (“din tot sufletul…”) Divinitatea. Dumnezeu nu înjosește și nu înrobește, deși omul o face adesea în nume propriu sau în numele Lui. Sofismul “Nu-ți poți iubi semenul dacă nu te iubești pe tine însuți” mărturisește inapacitatea de a ieși din împielițare, de a păși încrezători într-o altă prezență. Împliniți în confortul sentimentului de sine, în proiecțiile”profetice” ale acestuia,(extrema disprețului de sine favorizează aceeași denaturare), ne abandonăm dualității “eu și imaginea mea”, în lipsa modelului divin. Subscriu prin urmare unei păreri ciudate : doar “întâlnirea cu Dumnezeu” oferă repere autentice și pentru cunoașterea de sine și pentru ceea ce înseamnă “iubire”. Aici libertatea este cuvântul cheie, iar dualismul eu și tu, numai în El are unitate și sens.
Știu, e dificil într-o pauză de cafea să înghiți asemenea gânduri, dar așa cum unii reușesc să bea “ceai” din ceașca goală, de ce n-ar fi posibilă bucuria “spiritualității” într-o ceașcă de cafea?

Coffee Break an 2007 nr.23

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!