Sub semnul urgenței: Voronețul

De aproximativ trei ani sunt ghid muzeograf la Voroneț, asistând permanent la „agonia și extazul“ uneia dintre cele mai minunate opere artistice ale poporului nostru. Extaz, pentru că speranțele, aspirațiile sau regretele oricărui om primesc adesea nuanțele albastrului ; agonie, pentru că nu putem trăi continuu sentimentul intuitiv al valorii și reușim să admirăm și să trecem „turistic“ pe lângă anonimatul statornic al singurătății sale. Și astfel pierdem esențialul, care, măcinat în sine odată cu timpul, se deteriorează sub privirile noastre care râd și plâng certitudinea neputinței.
Oare indiferența noastră va tinde mereu să confirme refrenul popular: „dă-i românului mintea de pe urmă?“! Oare vom fi totdeauna atât de ocupați cu noi înșine și pentru noi înșine, uitând că timpul învinge, deteriorează sau strivește tot ce nu are pecetea autenticului nostru devotament?
Această valoare națională moare sub ochii noștri, care măsoară, calculează, cântăresc utilitatea salvării. Voronețul m-a învățat să fiu sincer și consider că nu există „sinucidere“ mai sănătoasă și mai „albastră“ decât prin sinceritate.
Trebuie să se întreprindă acțiuni hotărâte care să determine cât mai curând restaurarea integrală a acestei file de istorie românească de pe care înșelătorul timp a șters și șterge mereu literele ce-i înlănțuiesc înțelesul.
A te pierde pe tine însuți – nu-i mare lucru; a te câștiga pe tine însuți pentru tine – de asemenea; dar a cizela sub ochii tuturor piatra devotamentului propriu, dând naștere unei fărâme de realitate sublimă care să emoționeze și să înalțe este o așchie ideală intrată-n carnea luptei noastre cu existența.
Rândurile acestea poate nu vă vor spune mare lucru. Îndrăznesc totuși a vă trimite ca amintire puțin „albastru“, născut din rețeta necunoscută a Voronețului și din sinceritatea aspirației mele de a înțelege miezul vieții.

Uneori, este suficient să exiști pentru a nu mai pretinde nimic
Alteori, este suficient să pretinzi pentru a nu mai exista.
„Prea târziu...“ vine prea curând
„În curând...“ te află-ntr-un târziu ruinat ca o cetate-a amintirilor.

Uneori este suficient să iubești pentru a nu mai pretinde nimic.
Alteori este suficient să pretinzi pentru a nu mai iubi.
Prea curând vine „prea târziu“
Prea târziu... te vei afla curând, descătușat
În templul necondamnaților la regret.

Uneori este suficient să exiști pentru a nu mai pretinde nimic
Alteori este suficient să iubești pentru a exista.
Târziu – vei înțelege – curând
și curând vei ști că e târziu
pentru a nu mai pretinde nimic,nimănui, niciodată,
de vreme ce exiști iubind.

(Flacăra, 10 iulie 1980)

P.S. Cred că pe vremea aceea entuziasmul, naivitatea și imprudența își dădeau întâlnire în sufletul meu. Srisoarea trimisă - prin intermediar - Domnului Adrian Păunescu și transformată de acesta în articol (fără a mă avertiza) mi-a afectat în modul cel mai profund viața. Important cu adevărat în derularea evenimentelor ulterioare a fost faptul că aceste puține și imature rânduri au determinat furtuna ce a dus la reînceperea restaurărilor. (Titlul articolului și cuvintele : « Trebuie să se întreprindă acțiuni hotărâte » nu-mi aparțin). De atunci și până astăzi mă înclin cu respect și recunoștință ori de câte ori întâlnesc metafora.