Din toate care sunt și câte vor mai fi,
un ceas adânc, un ceas de miazăzi
mi-a pus sub subțiori pelin și busuioc
din fiecare zi, fantastic joc,
uitatul joc cu care spre-nserat
în vorbă gândul mi l-am presurat
pe litera de-nalt priveghi
din care vin, din care mă încheg.
(Starea simțurilor)

Din cele două drumuri – drumul în sus și drumul în jos – se fac și se desfac toate drumurile, toate trecerile și petrecerile noastre întru devenire. Îți trebuie mult să afli asta. Cauți neodihnit. Simți că te împiedici la fiecare pas, la fiecare aducere a minții în gândul nestatornic. Nu ai somn, nu ai stare. O ceață fără risipă ți se întinde peste vedere. Bați cu degetul în lucruri, diseci cu teoria ideile. Ceața nu dispare. Același întuneric pare să stăruie în ale noastre de la început și până la sfârșit. Te oprești și, îndrăznind mai departe, o iei încrezător de la capăt. Þi se pare ceva demn de întrebat și întrebi. Un răspuns te îndeamnă la un mult dorit repaos. Îl întorci însă pe toate părțile și reușești să îi vezi deșertăciunea. Travaliul numit al cunoașterii este totuși abia la început. Toți i-am luat povara pe umeri, uneori mai în joacă, alteori foarte în serios. De cele mai multe ori pierdem. Ajungem să ne privim resemnați mâinile goale și viețile consumate ca lumânările. Dar se întâmplă și că, grație nu știu căror Muze, poți să ai parte și de odihnă. Se prinde ceva în mrejele întrebării și dintr-o dată totul se clarifică, capătă sens. Ceața dispare, orizontul se limpezește. Ești de-acum în mijlocul elementelor, arheilor. Poți numai să întinzi mâna și să atingi. Lucrurile nu mai au secrete. Le înțelegi principiile. Le poți povesti istoriile. Știi de unde vin și încotro vor ajunge. Înțelegi, așadar, stările. Între cei care ajung aici, la înțelegere adică, îl întâlnim și pe poetul Stărilor, pe Victor Croitoru. Între atâția poeți ai timpului nostru, orbiți de fascinația simțurilor dezlănțuite orb, Victor Croitoru poate fi numit Înțeleptul. Între cei care cad victimă gravitației Drumului în jos, al ascunderii, cântărețul Stărilor, prezintă grava anomalie de a fi unul al “căderilor în sus”. Ceea ce lasă în tine așteptata lectură, primară chiar, a cărții sale poate fi cu certitudine numit ajungere la înțeles. Volumul acesta de poezie, Starea stărilor (Corgal Press, Bacău, 2007), este o carte pentru oameni mari, pentru oamenii care nu se mai mulțumesc de multă vreme cu surogatul zilei și pretind cuvântului și altceva decât sonoritate. Este o lucrare șlefuită atent sub semnul Cuvântului - Principiu atotstăpânitor. Ca să poți rosti Sensul trebuie să privilegiezi între toate semnul cu orientare transcendentă. Fara el, drumul tău nu poate fi decât orizontalic. Nu poți privi de lângă lucruri. Atât de aproape de ele, văzul nu îți poate fi decât reificat, secundizat. Victor Croitoru caută Cuvântul-element, Cuvântul-arheu, Cuvântul care urmează pas cu pas condițiile de inteligibilitate ale Ființei clasicilor – de a fi rotudă, nenăscută, nepieritoare, perfect circulară și sieși identică: “Mă cotropește-ades câte-o vocală/ rotundă și deschisă…/ solitară între toate celelalte sunete/… vocală fără niciun/ însemn și care nu-și găsește locul/ în niciun cuvânt…/…vocala solitară este o/ gară din care trenurile pleacă, o gară/ pustie cu ziduri albe în care nu/ sosește niciun tren, dacă deasupra/ ei niciun soare nu răsare al cui este/ pământul în care ea a răsărit și-n/care nu a putut da niciun rod” (Starea vocalei). Odată găsit acest Cuvânt, lumea va putea fi într-un final privită sub speciae aeterni: “…mă mistui în/ verb…/ În vers e verbul/ nestatornic flutur, mișcându-și/ zborul spre veșnicie…”(Starea verbului). Dar cuvantul acesta mișcător nu scindează ființa omului în părți, alipindu-se doar de epura rațiunii universale ți aruncând în nesemnificație vibrația afectului. Ca într-o rugăciune a inimii, Ideea este împlinită numai în măsura în care poate fi prinsă în sistola și diastola Inimii: “Cu ce curaj să mai desprind Ideea/din gândul meu răzleț și solitar,/cine poate spune mai mult și mai bine/decât inima...? ”(Starea urmei). Prinzând vibrația verbului întemeietor, omul ajuns la cunoaștere știe de unde să-și înceapă căutările. El știe acum că nu poți porni în toate direcțiile, că nu poți veni din toate zodiile, că există centre cardinale, direcții apogetice către lume. La sfârșitul acestei călătorii odiseice, nu doar vom putea să recuperăm lucrurile din fatumul gnoseologic al hemoragiei existențiale ci și omul din trecerile sale nerodnice: ”...mai vrem ades o măiestrită poartă/spre care să ne ducem în nesfârșit convoi/și așezându-ne gând lângă gând, cuvânt/lângă cuvânt.../să ne spunem oameni și să trecem...” (Starea oamenilor). Vederea cea nouă reușește să dea drept de cetate în cunoaștere lumii dar nu și de locuire în deplin sens. Va rămâne și pe mai departe în actualitate o logică a degradării, a devenirii întru devenire, a îndepărtării de stările ființiale și în fața căreia existența cutremurată de luciditate - omul - își va afla neputința: ”Numai un invizibil praf rămâne …/sub lumină se destramă cuvinte, se desfoiesc/copacii și păsări mor arzând în zbor,/nicio milă, nicio iertare, doar spiritul/prefacerii tronând deasupra pregătește/viitoarele jerbe în sublimu-ți altar,/tu, nestatornică Nefacere cu care încep/și se termină toate cele rânduite și nerânduite,/dar nevăzut spre un liman al liniștii./ ...Ce mir să îți aștern pe frunte, ce nobile/parfumuri mirosul să îți îmbie, ce culori să/aștern peste lucruri ca atingerea ta să/nu le consume fără nicio urmă?”(Starea uitării). Drumul în sus nu este decât al omului care, singur de data aceasta, se dovedește a fi pe deplin capabil să intre în logica celeilalte deveniri, bunei deveniri – devenirii întru fință: ”Numai o zi să ne mirăm la toate, numai o zi/să fim aceiași, noi, din noi coborând și mergând...” (Starea mării), pentru că “...altminteri nicio cale/nu-i posibilă decât a gândului sub care/dinspre alb înspre roșu ne schimbăm întru/veșnica mișcare a elementelor,.../ pâna la apropierea de Nepomenita trecere”(Starea culorii).
Din starea de ființă aruncată pe drumuri, omul înțelept, regăsindu-și calea verticală va regăsi prin ființa sa împlinită și rostul devenirilor lumii, împlinindu-le și pe acestea: “A deveni cu totul altceva, a deveni începutul/ tău mistuitor, a stăpâni metamorfoze fără sfârșit, a/ deveni către lume...a deveni verb atotmișcător în cuvintele lumii, / a deveni idee, o formă perfectă a deveni, mutându-ne lângă devenire noi înșine alții fiind...”(Starea stărilor).