Lucrarea lui Emil Cioran, Cartea amăgirilor, este împărțită în șapte capitole neintitulate, însă unele subcapitole au titlu. Conținutul eseului cultivă aforismul, modalitatea de abordare a temelor fiind cea existențialistă. Publicată în anul 1936, Cartea amăgirilor anunță stilistul de mai târziu, aria temelor de care eseistul va fi preocupat, precum și maniera de considerare a subiectelor. Temele avute în vedere sunt: Dumnezeu, sfințenia, viața, exercițiul reflexiv, suferința, moartea și conștiința neantului, dar toate se focalizează asupra problemei omului.
Oscilația permanentă între spirit și viață constituie tragismul umanității. Autorul optează pentru omul care, dezavuând gestul strămoșului dintâi, nu ar fi supus suferinței și morții.
Reprezentând valoarea supremă, viața trebuie să fie trăită, pentru că s-ar putea pierde în fiecare clipă. Doar în acest fel viețuirea are semnificație. Se impune sacrificiul vieții, iar valoarea, conștiința, cultura și ideile sunt substitute ale trăirii. (Numai sacrificiul „răscumpără o viață” 1), precizează Emil Cioran.) Setea de viață se accentuează în măsura în care se amplifică singurătatea. Cioran elogiază elanul în trăire și pledează pentru un alt început al istoriei, unul fără păcat, astfel realizându-se, într-o viață nouă, „paradisul terestru, al doilea paradis” 2). Din cauza unor neajunsuri originare ale vieții apare conștiința.
În considerarea neantului se operează cu distincția dintre conștiința morții și moarte. Astfel, moartea este văzută în relație cu viața pe care o împlinește. Conștiința morții transfigurează viața, îi conferă profunzime. Zelul în conștiința morții uzează moartea, înseamnă detașarea de ea. Când moartea e învinsă prin uzare, se obține o superioritate fără dispreț față de tot. Cioran prferă moartea ca „dizolvare imaterială în infinit, ca un salt eteric” 3), nu precum o ilustrare a fatalității din natură. Scriitorul nu se revoltă împotriva morții, deoarece răzvrătirea exclude revelația ineluctabilului, ci împotriva felului de a muri al oamenilor. Această revoltă este de fapt o indirectă afirmare a vieții.
Având rădăcină ontologică, doar suferința îl poate schimba pe om. Prin cultură și prin explicații, suferințele nu sunt suportate mai ușor. Suferința conduce spre o altă viață în interiorul acestei existențe.
Problematica religioasă o constituie tema sfințeniei și a lui Dumnezeu. Afirmând omniprezența religiozității („Totul este religios” 4)), eseistul consideră că sfințenia remediază conflictele, ea presupune luciditatea. Sfințenia reprezintă o victorioasă luptă cu timpul. Deoarece nu poate înfăptui fiind creatură, omul are menirea libertății, asemenea unui creator.
Deși omul năzuiește către eternitate, la acesta ar precumpăni timpul, pentru că aici se desfășoară viața. Dar faptul de a fi în timp pricinuiește deznădejdea. Clipa înseamnă izbăvire de „tortura de a avea un timp al nostru” 5). Angajarea în marile misiuni, râvna spre înfăptuire și spre Divinitate răscumpără omenirea de eroziunea timpului. El este mijlocul prin care vorbește muzica.
Viziunea lui Cioran asupra exercițiului reflexiv justifică modalitatea de prezentare a temelor din eseu. Această viziune exprimă neliniștile existenței individuale, accentuând reflecția. Unele contradicții irezolvabile dintr-un suflet produc antinomiile interne ale gândirii și astfel conferă valoarea acesteia. Ideile filosofiei sunt dezavuate întrucât nu pot fi demiurgice și nu impun naturii o nouă lege. („Nu există decât o filosofie a momentelor unice” 6).) Este improbabilă realizarea unui „adevăr universal” 7), certe rămân doar „adevărurile particulare” 8), acelea care singularizează existența umană.
Cartea amăgirilor semnifică pledoaria lui Emil Cioran pentru viața înnobilată de mirajul lucidității, prin care omenirea și-ar învinge tragismul printr-un destin creator.






























NOTE

1) Cf. Emil Cioran, Cartea amăgirilor, București, Editura Humanitas, 2000, p. 46.
2) Ibidem, p. 110.
3) Ibidem, p. 111.
4) Ibidem, p. 179.
5) Ibidem, p. 24.
6) Ibidem, p. 100.
7) Ibidem, p. 161.
8) Ibidem.