agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15813 .



acordul in limba romana
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pigudel ]

2006-10-23  |     | 



Raportul dintre subiect și predicat în limba română literară modernă

Se poate afirma că „funcțiile sintactice purtate de unitățile sintactice apar doar ca rezultat al unor raporturi sintactice” , inerența și subordonarea. Funcțiile sintactice reprezintă adaosurile de informație gramaticală dobândite de unitățile sintactice de grad inferior în cadrul unităților sintactice de grad superior, ca urmare a contractării unui raport sintactic generator de funcții sintactice – inerența și subordonarea – în cadrul planului sintactic al comunicării propriu-zise sau al comentariilor. La acestea, în primul rând se aplică principiul general de identificare a raporturilor sintactice: importanța diferită a unităților sintactice și existența planurilor diferite de comunicare, comunicarea propriu-zisă și planul comentariilor. Numai că această dihotomie este destul de rigidă și necesită ameliorări conceptuale: capacitatea unităților sintactice și a raporturilor dintre ele de a se constitui în comunicare despre sine sau despre o altă comunicare este, din punctul nostru de vedere, argument în favoarea ideii că, pe lângă planul comunicării propriu-zise și cel al comentariilor, se pot identifica încă două: planul explicării/ interpretării și planul traducerii / echivalării aceleiași /altei comunicări în mintea și în gândirea vorbitorului de limbă română contemporană.
Un raport lingvistic oarecare, pentru a fi sintactic, trebuie să se stabilească între unități sintactice, iar o funcție, pentru a fi calificată drept funcție, trebuie să fie generată de raporturi sintactice. Astfel, se poate considera că cele două planuri de comunicare se pot distinge și din perspectiva obiectiv(dictum gramatical) – subiectiv (modus gramatical) cu precizarea că prin obiectiv înțelegem, convențional, subiectivitatea primară, imanentă a actului de comunicare.
Prin urmare, funcțiile sintactice pot apărea la nivele diferite, tipic fiind nivelul propoziției, unde funcțiile sintactice generate de inerență și de subordonare sunt purtate de partea de propoziție, iar analogic, nivelul frazei la care funcțiile sintactice generate de subordonare sunt purtate de propoziții și de substitute.
Funcțiile sintactice din limba română pot fi clasificate în principiu în următoarea manieră:
a) funcții sintactice identificabile după informația gramaticală și apoi după informația semantică [S și P din propoziție, care contractează raportul sintactic de inerență; propoziția subiectivă și predicativă din frază, care sunt cerute de insuficiența regenților lor; atributul determinativ (din propoziție și din frază), complementul intern, complementul direct ș. a. ] ;
b) funcții sintactice identificabile mai întâi după informația semantică și în al doilea rând după informația gramaticală [apoziția (din propoziție, frază, text) și circumstanțialele (teoretic de toate felurile, din propoziție și din frază) ];
c) funcții sintactice identificabile prin luarea în considerație în măsură egală atât a informației semantice, cât și a informației gramaticale (este cazul atributului, al complementului indirect, ori al atributului circumstanțial).
În lingvistica universală, se apreciază că noțiunea de raport a fost pusă în evidență de Ferdinand de Saussure , care, considerând că în limbă totul se bazează pe raporturi, distinge între raporturile lineare/sintagmatice (ce vizează planul vorbirii: re-lire, contre –tous) și raporturile asociative / paradigmatice (ce vizează planul limbii: enseignement, de exemplu este în raport paradigmatic pe de o parte cu education, apprentissage, și pe de altă parte cu enseigner, enseignons).
O altă modalitate de a vedea relațiile din limbă, apare la Hjelmslev, care consideră că există trei tipuri de relații sintagmatice :
a) de interdependență, în care cei doi termeni se presupun reciproc ( formalizat A=B,
b) de determinare în care numai unul dintre termeni îl presupune pe celălalt, nu și invers,
c) de constelație în care cei doi termeni sunt într-un raport reciproc, fără ca unul să-l presupună pe celălalt.
În gramaticile limbilor istorice, sincronic și diacronic găsim preocupări permanente privitoare la raporturile sintactice, unele dintre aceste preocupări vizând numărul acestor raporturi/ relații sintactice. În structuralism și în orientarea generativ- transformațională există „un singur tip de relație, cea de dependență , iar în gramatica latină se vorbește de două tipuri de raporturi sintactice, și anume raportul de coordonare și raportul de subordonare.
În descrierea gramaticii franceze, Maurice Grevisse pledează în favoarea raportului de coordonare și a raportului de subordonare, despre raportul dintre subiect și predicat spunând că „seulement le verbe s’accorde avec le sujet” .
În cadrul raportului de coordonare, Maurice Grevisse indică mai multe tipuri de coordonare, și anume: l’accord (et, ni), la cause(car, en effet), la consequence (donc, aussi),etc.
De asemenea, în lucrările de gramatică, privind limbile slave orientale, este acceptat numai raportul de coordonare și raportul de subordonare, iar raportul dintre S și P este considerat o specie a raportului de subordonare, subiectul fiind dependent de predicat. În GA se consideră că relațiile structurale care organizează enunțul sunt: de dependență, de non dependență sau de coordonare și de echivalență sau apozitivă. Însă în GA „mai veche” , se afirmă că raportul dintre cele două părți principale de propoziție se încadrează tot în categoria raporturilor de determinare sau de subordonare: „determinarea dintre S și P este oarecum reciprocă, ea are aspectul unei corelații de inerență ce se oglindește și în modul de definire a părților de propoziție respective.”
Sintetizând, expresia raportului de determinare dintre S și P constă în acordul dintre ele, concretizat în raportul de inerență. Faptul că P se acordă cu S arată că, dacă se pune problema distingerii unui determinant și a unui determinat, S poate fi considerat termenul determinat, iar P determinantul lui. În GA se afirmă că relația de dependență se realizează ca relație de dependență bilaterală și de dependență unilaterală. Relația de dependență bilaterală sau de interdependență reprezintă o formă specială de dependență între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relație se stabilește între S și P unei propoziții, formând „nucleul predicațional” . Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite restricții referitoare la categoriile gramaticale, în sensul că P impune S nominativul, iar S impune P numărul și persoana:
Studentul învață.
Caii nechează.
Tu vii.
Ei pleacă.
În aceeași ordine de idei, relația de dependență unilaterală asociază doi termeni: regentul, adică termenul care nu poate fi omis și în jurul căruia gravitează actul comunicării și adjunctul, termenul care poate fi omis fără să se dezorganizeze comunicarea din punct de vedere semantic .
La nivelul propoziției, relația de dependență se exprimă prin acord. Aceasta constă în repetarea, prin mijloace morfologice, a unei anumite informații gramaticale de la regent la adjunct:
Casa albă
Casa voastră este albă.
În acordul dintre S și P, S impune P caracteristicile sale morfologice de număr și persoană:
Eu citesc / Voi citiți
Forma de plural a verbului cu poziție sintactică de predicat este utilizată și în situația unui S exprimatprin mai multe substantive sau substitute de substantive, adică în situația unui S multiplu:
Studentul și profesorul discută.
Studentul, studenta și prietenul lor ies din facultate.
Acordul în persoană dintre S și P apare când S este pronume personal, verbul reluând informația inclusă în forma pronominală:
Eu plec.
Noi lucrăm.
Tu ai venit.
Voi lucrați.
El / ea scrie.
Ei / ele scriu.
Celelalte tipuri de relații de dependență se manifestă și ele prin acord. Astfel, relația de dependență unilaterală cu doi termeni se manifestă prin acord în cazul dependenței unui adectiv față de un substantiv. Informația reiterată se referă la categoriile de număr, caz și gen ale substantivului, care sunt impuse adectivului:
Copac înalt / copaci înalți
Acoperișul casei înalte
Fata este frumoasă
Acordul se manifestă și în cazul atributului circumstanțial:
Băiatul, speriat, a luat-o la goană.
Băieții, speriați, au luat-o la goană.
Discuția privind numărul raporturilor / relațiilor sintactice din limba română pare inepuizabilă. S-a vorbit despre un număr de patru raporturi: „de subordonare, de coordonare, predicativ, apozitiv” , de cinci ori de șase raporturi: „de apartenență, de subordonare, de coordonare, de referință și de constelație” . În LRC, se apreciază că există șapte relații sintactice, după cum urmează: „relația de nondependență, de interdependență bilaterală, de interdependență bilaterală mediată, de interdependență trilaterală, de nondependență apozitivă, de dependență unilaterală și de dublă dependență unilaterală anticipată sau reluată” .
O inventariere atentă făcută de Corneliu Dimitriu asupra terminologiei privind raporturile sintactice din limba română în principalele gramatici ale limbii române moderne, scoate în evidență nu mai puțin de treizeci și patru de termeni sintetici / paradigme terminologice, care în opinia autorului mai sus menționat reflectă și situația din lingvistica generală: interdependență, interdependență bilaterală, interdependență bilaterală mediată, dependență bilaterală, inerență, relație predicativă, determinare, dependență unilaterală, dependență, dependență mixtă, dublă subordonare, constelație, nondependență, adordonare, coordonare, raport apozitiv etc.
Istoric vorbind, încă de la începuturile sale, legătura dintre S și P este considerată raport de interdependență sau raport de inerență. Este una din problemele dintre cele mai controversate întrucât acest raport vizează numai funcțiile sintactice principale din propoziția bimembră. Unii autori afirmă că raportul sintactic de inerență apare și la atribut, considerat adjunct față de un regent; părerea noastră este că între atribut și regentul său se poate vorbi de un raport de subordonare, mai curând decât de un raport de inerență.
Raportul dintre S și P a fost văzut, de-a lungul timpului, și ca un raport de subordonare . Punând problema raportului de inerență, nu putem face abstracție de nivelul la care se manifestă acest raport: al propoziției și / sau al frazei. Acest raport apare în limitele propoziției bimembre, vizând numai părțile de propoziție cu funcțiile sintactice respective. Pe de altă parte, în literatura de specialitate și-a făcut loc și opinia potrivit căreia raportul sintactic de inerență transpare și în limitele frazei, între propoziția subiectivă / predicativă și regentele acestora. Astfel, propozițiile subiective, ca și cele predicative, „n-ar trebui să fie încadrate la subordonate, ci ar trebui să constituie o categorie aparte, care să fie numite propoziții inerente” . Această idee se poate fundamenta și după gradul de coeziune dintre subordonată și regentă, pe locul întâi situându-se „predicativele și subiectivele, care au caracter de inerență datorită insuficienței de conținut a regentelor” . Aprecierea că raportul de inerență se întâlnește nu numai în propoziție ci și în frază este tot mai des întâlnită, condiție sine qua non între propoziția subiectivă și regenta ei: „în ciuda aspectelor care o deosebesc de subordonată, propoziția subiectivă se aseamănă cu subordonatele din punct de vedere formal: este introdusă printr-un conectiv subordonator” .
Analizând propoziția bimembră cu topică obiectivă, unii autori ajung la concluzia că „la actualizarea virtualului subiect acesta conține la nivelul structurii sale morfematice datele esențiale ale funcției de predicat (categoriile gramaticale de număr și persoană, astfel încât putem afirma că raportul de inerență se află implicit (inerent) la nivelul unei funcții sintactice – cea a subiectului – și se decodifică explicit, fie atunci câd se actualizează lexical cealaltă funcție sintactică, cea de predicat, fie poate să rămână doar în sfera subiectului fără să se actualizeze, ca în structurile anacolutice cu subiect suspendat”(...) Subiectul este conținut „la nivelul structurii morfo-sintactice a verbului predicat, raportul de inerență fiind implicit la nivelul unei funcții sintactice” . Ceea ce conduce la concluzia: „funcțiile sintactice de S și P sunt generatoare ale raportului de inerență și nu raportul de inerență generează funcțiile sintactice de S și P”.
Pe de altă parte, raportul de inerență apare numai în limitele propoziției bimembre și numai între funcțiile sintactice de S și P pe care le generează. El are drept conținut raportual „importanța cea mai mare și egală a părților de propoziție principale numite S și P, gândite o singură dată împreună, implicându-se una pe alta, indiferent dacă (pentru vorbitor și, deci, pentru interlocutor) apare întâi S și apoi P (omul cântă, noi mergem) sau invers, întâi P și apoi S (cântă omul, mergem noi)” .
Propoziția bimembră, fiind unitate sintactică de bază, nu poate fi concepută în afara nucleului predicațional; întrucât ea comunică o judecată logică în care există un S al judecății și un P al judecății care sunt inerente unul cu altul (unul îl implică pe celălalt tot așa cum celălalt îl implică pe primul), din punctul de vedere al conținututlui raportual, S și P sunt inerente, neputând fi concepute unul fără celălalt. Rezultă că în cazul raportului de inerență „funcțiile sintactice de S și P au importanță egală” . Acest tip de părere o întâlnim și în concepția altor lingviști care apreciază că „relația de interdependență are rol determinant în organizarea enunțurilor sintactice verbale și verbal-nominale . În acest sens, verbul este singura categorie lexico-gramaticală capabilă să dezvolte sensuri temporale în mod abstract, prin inetrmediul categoriei gramaticale specifice. Funcția primordială a comunicării o reprezintă „predicația, funcție care implică plasarea în timp sau din perspectiva timpului actului lingvistic. Verbul este cel care dezvoltă sensuri în interiorul categoriei gramaticale de persoană, în raport de simultaneitate cu cea de număr” . Acest lucru face din verb singura clasă lexico-gramaticală în relație de imanență și inerență cu un S. Relația este implicită din punctul de vedere al persoanei, diferența specifică reprezentând-o desinența: văd, vezi, vede. Aceasta devine explicită, concretizându-se lexical-sintactic prin atragerea unui nume în sfera actului predicațional de tipul eu văd, tu vezi, el vede.
Prin predicație, se intersectează planul subiectiv cu cel obiectiv, al comunicării / comentariilor în desfășurarea unei relații de interdependență, generându-se cele două funcții sintactice principale imanente nucleului predicațional: P și S.
P reprezintă motorul și factorul dinamic al comunicării, plasând în timp „componente semantice atemporale” . El este cel care descrie raportul de interdependență dintre obiectul și subiectul enunțării. Verbul devine predicat prin trecerea sa din starea pasivă a planului paradigmatic în cea activă, a planului sintagmatic. Din punct de vedere semantic, relația este de implicare reciprocă sau de inerență. Predicația „dezvoltă sintagma nucleară a enunțului sintactic în interiorul căreia S și P se implică reciproc” .
În planul expresiei, relația este de dependență reciprocă bilaterală . Din moment ce S primește o identitate concretă, lexical-sintactică, verbul-predicat se orientează după el în organiuzarea structurii sale morfematice, din perspectiva categoriilor gramaticale de persoană și număr. Concomitent, P impune S situarea în cazul nominativ.
Alți specialiști încadrează raportul dintre cele două părți principale ale propoziției la „subordonare” , datorită acordului, care arată că P se orientează după S ca un determinant după determinatul lui.
Potrivit concepției tradiționale conform căreia raportul dintre S și P, ca și cel apozitiv, se încadrează la „subordonare”, orice propoziție ia naștere prin raportul de subordonare. Acordul reprezintă fenomenul sintactic de cea mai mare importanță ca și recțiunea, impunerea de către termenul determinat a unei anumite forme la determinant. În acest sens, acordul este potrivirea de formă, din punctul de vedere al categoriilor gramaticale comune: persoană, număr, gen, caz. Deși, principial, acordul se realizează între P și S, acesta se mai poate realiza și între unele atribute și adjunctul determinat de ele (față tristă) ori între atributul circumstanțial exprimat printr-un adjectiv și termenul de rang nominal (Fata s-a întors tristă. Am văzut-o tristă.etc.)
Mecanismul de funcționare a acordului „presupune existența obligatorie a doi termeni (A și B), număr fix, ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puțin de doi” . Termenul A poate fi, de asemenea, printr-o parte de propoziție simplă sau multiplă. În termeni structuraliști, după criteriul raportului parte-întreg în distribuție, acordul se întâlnește în „construcții exocentrice” (Cartea e interesantă.) și în „construcții endocentrice” (Carte interesantă). Dihotomia „acord sintagmatic- acord paradigmatic” presupune acordul mediat: dacă avem termenul A substantiv, acesta poate fi substituit prin pronume, termenul A implicând termenul B. Cu alte cuvinte, acordul sintagmatic A implică B (pronume, adjectiv, verb), in praesentia, e precedat de un acord de aspect paradigmatic (de tipul substantiv – pronume) in absentia, întrucât numai termenul acordat apare în enunț.
După sfera constituenților la care se pot raporta, în abordare diacronică, pentru limba română s-ar putea stabili următoarea ierarhie: 1. numărul; 2. genul; 3. persoana; 4. cazul; 5. determinarea (articolul)- în limba veche.
Mai înainte de a răspunde la întrebarea „ce este acordul?”, facem următoarea precizare de ordin general : socotim că nu e bine să se spună “acordul S cu P”, ci acordul P cu S, întrucât ultimul impune celui dintâi anumite caracteristici de ordin grammatical și semantic. Între numeroasele “definiții” ale acordului, reținem:
1. „acordul se definește ca un mijloc de sudare a unităților enunțului prin repetarea unor categorii gramaticale având în subsidiar și rolul implicit de conservare a informației. În limba română, acordul constă în repetarea mărcilor de gen, număr și caz de la substantiv la adjectiv (și la clasele asimilate acestuia: articol, numeral adjectival, pronume adjectival, participii), precumn și în preluarea informațiilor de număr și persoană ale substantivului de către verb” .
2. „Acordul este manifestarea relației sintactice dintre două cuvinte, constând în repetarea informației gramaticale de la un cuvânt la celălalt(...) unul impune restricția de formă, iar celălalt se suspune ei.”
3. „Acordul este concordanța sau potrivirea formală (în gen, număr, caz sau persoană, a unor cuvinte care funcționează de obicei ca părți de propoziție și între care există anumite raporturi sintactice (de dependență sau de determinare)” .
Revenind, structura acordului presupune prezența obligatorie a doi termeni A și B, unde A este subiectul (S), iar B este predicatul (P). Termenul flexibil A impune termenului B propriile sale categorii gramaticale. Astfel, într-o îmbinare sintactică precum munți înalți, studenți inteligenți, forma adjectivului determinant este dictată de genul și numărul substantivului precedent, care funcționează ca termen determinat sau supraordonat. Tot așa, în propoziția La orizont se zăreau munții Făgărașului, subiectul munții impune verbului predicativ acordul în număr și persoană. La fel, în propoziția Marile dureri sunt mute, în care substantivul dureri cere verbului copulativ a fi să se acorde cu el din punct devedere al numărului și al persoanei, în vreme ce numele predicativ mute se acordă și el cu subiectul în gen, număr și caz.
Principalele reguli care stau la baza acordului P cu S sunt următoarele:
1. P se acordă cu S (S gramatical) și numai cu S, fiind un miloc principal de exprimare a raportului de inerență / interdependență care face cu putință comunicarea și actul lingvistic.
2. Acordul P cu S se face în număr, persoană, gen și caz, în funcție de categoriile gramaticale ale adjunctului cu care se acordă. P verbal exprimat printr-un verb la diateza activă și la cea pasivă de tip reflexiv, precum și auxiliarul din P verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă de tip analitic (compus și / sau complex) și verbul copulativ din P nominal se acordă cu S în persoană și număr, pe când participiul din structura diatezei pasive de tip analitic și numele predicativ exprimat printr-un adjectiv (sau orice altă parte de vorbire cu valoare adjectivală) se acordă cu S în gen, număr și caz; generalizând, vom spune că verbele (predicative, auxiliare sau copulative) la moduri personale se acordă în gen, număr și caz cu S.
3. De regulă, acordul P se face după forma S. Referindu-ne la acordul după înțeles, putem spune că acesta nu constituie, totuși, în orice situație, o greșeală (de tipul Echipajul s-au pregătit.), ci este uneori tolerat în limba literară (în contexte precum: Au venit o parte. Sau Majoritatea vor pleca.). Alteori, reprezintă strict norma, cum ar fi acordul în număr: Dumneavoastră sunteți modest. Asta e frumos din partea ta. Ceea ce e mai important este că...
Simplitatea acordului rezidă în complexitea sa: regulile acordului par simple în formulare generală (P se acordă cu S, după forma acestuia, în număr, persoană, gen și caz ), numai că respectarea lor presupune corectitudine, atât în analiza sintactică ori semantică a propoziției, cât și în însăși cunoașterea formelor flexionare ale limbii literare actuale, în condițiile existenței unor variante regionale sau învechite, de care nu putem face abstracție. În GLR , se face distincția între „dezacorduri autentice” și „situații morfologice regionale și învechite, care dau impresia unui acord greșit”. În această categorie intră, printre altele, construcțiile greșite, de felul:
ei face ei fac
ei zice în loc de ei zic
ei este ei sunt
ei vede ei văd
După părerea noastră, o explicație consistă în aceea că întrebuințarea formelor verbale de persoana a III-a plural în loc de cele de pers. a III-a singular are la bază omonimia cu verbele de conjugarea I de tipul:
el aleargă ei aleargă
el cântă ei cântă
el mănâncă ei mănâncă
Întrucât aceste verbe sunt mult mai numeroase, omonimia sau identitatea formală dintre persoana a III-a singular și persoana a III-a plural a început să se extindă chiar la acele verbe „unde ea nu se justifică nici istoric sau etimologic sau prin tradiție (...) fenomenul fiind în curs de generalizare” . El este deosebit de frecvent în limba literară, mai ales în mass-media:
Hagi și ai săi știe precis cum trebuie să-și împartă cele două ore și jumătate pe care le vor petrece înainte de începerea meciului.
Anii celui de-al doilea război mondial aduce o stagnare a vieții economice, în general.
În ediția 2004-2005, oltenii... își îmbunătățește locul final față de cel ocupat în toamnă.
Fiind un caz de dezacord flagrant, acest fenomen întâlnit în special în Muntenia și în Oltenia poate fi acceptat și în limba literară ca licență poetică:
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi...
4.Propozițiile cu S exprimat prin substantivele cu sens colectiv – cum ar fi detașament, roi, stol, turmă, herghelie, cireadă etc. Au predicatul la singular sau la plural, după cum substantivul cu funcția de S se află la singular sau la plural, acordul predicatului făcându-se, deci, mai mult din punct de vedere gramatical decât semantic. Apar, însă, în vorbire, și excepții de la această regulă:
Stolul a zburat. Stolurile au zburat.
Stolul de vrăbii a zburat. Stolurile de vrăbii au zburat.
Au venit o mulțime(o sumedenie, o grămadă) de copii.
Cu cât se vinde o grămadă de mere?/ S-au stricat o grămadă de mere.
5. Numele predicativ exprimat printr-un adjectiv se acordă cu S în număr, gen și caz:
„Mitrea ăsta e cam sărit, își ziceau ei; grăiește ca neoamenii.”(Mihail Sadoveanu)
Numele predicativ exprimat prin substantiv se acordă cu S în număr și caz. Acordul în gen depinde de sensul predicatului nominal:
„Acela este tipograful care,
În primul tău poem din zăpăceală
Þi-a mutilat trei strofe lapidare.”
(G. Topârceanu)
Participiul dintr-un P verbal la diateza pasivă se acordă cu S gramatical în număr, gen și caz:
„Zâmbesc- a răspuns Aban filosof – căci jertfele și rugăciunile au fost poruncite și s-au săvârșit în toată împărăția sa, așa să fii Domnia Ta sănătos.”(Mihail Sadoveanu)
Când predicatul este la pluralul politeții, numele predicativ rămâne la singular dacă S este o singură persoană:
„Da, Dumneavoastră sunteți corpolentă.”
„Dumneavoastră sunteți dispus.”etc.







I. Acordul gramatical

Mai este numit și acord formal sau acord literar. De obicei, „acordul gramatical al P verbal cu S constă în concordanța aspectelor formale opozabile ale categoriilor gramaticale comune verbului – predicat sau verbului semiauxiliar și numelui subiect (substantiv, pronume, numeral)” , în ceea ce privește persoana și numărul:
„Tu-mi cei chiar nemurirea mea...”(Mihai Eminescu)
„Eu nu te pot pricepe.” (Mihai Eminescu)
Atunci când avem subiect multiplu, acesta cere verbului predicat sau componentelor predicatului analitic să se situeze la plural:
„Și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta.”(I.L. Caragiale)
„Au murit și numărul din poartă
Și clopotul și lacătul și cheia.”
(Tudor Arghezi)
Fata, băiatul, mama și tata se înțeleg/ pot trăi împreună un timp.
Numele (substantivul, pronumele, numeralul) ce se constituie în nume predicativ se acordă cu subiectul în gen, număr și caz. O situație particulară o înregistrează acordul predicatului verbal simplu cu verbul P la diateza pasivă:
Scriitorul argentinian J. L. Borges este citit de către toți pământenii.
Poeta ivoriană este iubită de toți africanii.
a. În limba română, acordul în gen depinde de realizarea concretă a numelui predicativ. Când numele predicativ se realizează prin unități lexico-gramaticale pentru care genul este o categorie gramaticală (adjectivul, pronumele și substantivele moționale), el se sincronizează în gen cu S, considerat în realitatea lui lingvistică:
„Acesta a fost Eminescu, aceasta a fost opera lui.”(Titu Maiorescu)
„Ziua era vânătă, urâtă și geroasă. Și tot vânăt și urât era locul cu apele grele, sărate...”(Zaharia Stancu)
„Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul.”
(Mihai Eminescu)
„Þi-aduci aminte ce sfriJit erai pe când erai sărac și cum ne pălmuia căutătura ta ațâțată după ce te-ai procopsit?”(Tudor Arghezi)
În enunțurile cu S multiplu, acordul în gen depinde de genul, numărul, „sfera semantică și poziția termenilor componenți” .
În momentul când termenii de genuri diferite exprimă ființe, ca regulă generală, se poate spune că masculinul se impune asupra femininului, ca în limba latină, indiferent de poziția substantivului sau pronumelui în interiorul categoriei numărului:
„Mama și fiul rămaseră năuciți, uitându-se unul la altul, fără să clipească.” (Marin Preda)
Atunci când masculinul singular e dominat de feminin și neutru, singular sau plural, se impune forma de feminin plural:
Codrul și lacul sunt mai frumoase ca niciodată.
Femininul și neutrul impun numelui predicativ forma de feminin plural:
„Grele-s pulberea și duhul,
Greu pe umeri chiar văzduhul.”
(Lucian Blaga)
Analizând enunțul tautologic aparținând lui Noica: „Îi reușea lui Hegel să scrie o carte cum nu se mai putuse scrie: ...una în care întâmplările sunt idei, sau mai degrabă ideile sunt întâmplări.”, D. Irimia ajunge la concluzia că „schimbarea poziției substantivelor „întâmplări” și „idei” conduce la schimbarea, în fond, a funcției sintactice” . Substantivul „întâmplările” este subiect mai întâi și „ideile” nume predicativ, inversându-se în a doua parte a enunțului.
b. Acordul în număr se realizează dacă S și P contractante ale raportului de inerență au forme opozabile pentru număr:
El este profesor.
Ei sunt profesori.
Dacă S este unic, el își va extinde marca și indicele categorial de singular sau de plural și asupra P:
„Zgomotul creștea ca marea tulburată și înaltă
Urlete de bătălie se-alungau după-olaltă.”
(Mihai Eminescu)
Participiul se acordă în structura predicatului verbal în contexte precum:
„Starostele trebuia lovit altfel, pe la spate.” (Eugen Barbu)
În graiurile de tip muntenesc, acordul în număr cu un S unic sau multiplu este realizat de cele mai multe ori incorect:
Ei a făcut.
Ei va face.
-iar în graiul moldovenesc, în această situație sunt verbe izolate, ca
Ei iese.
Ei iasă.
Folosirea la persoana a III-a singular a unui predicat reflexiv-pasiv cu subiectul la plural în construcții de tipul:
Aici se vinde măsline.
Se va lua măsuri.
-constituie un abuz lingvistic.
Când S este exprimat printr-un pronume nehotărât: fiecare sau prin pronume negative: nimeni , acordul corect este cel formal, cu P la singular:
Nu va lua fiecare premiul I.
Nimeni nu va fi ocolit.
Când S este exprimat prin substantiv colectiv, P se pune la singular:
EchipaJul s-a pregătit.
Când S este la pluralul politeții, referindu-se, de fapt, la o singură persoană, P se pune corect la singular:
Dumneavoastră veți fi în gară.
În privința substantivelor animate, între feminin și neutru nu se poate face discriminare, deoarece formele lor coincid la plural:
Vaca și boul sunt sănătoși.
Boul și vaca sunt sănătoși.
La neînsuflețite, lucrurile se complică. Contează și numărul fiecăreia dintre subiecte și apropierea lor de P. Se pune numele predicativ la masculin numai când subiectul masculin e la plural și e mai aproape de P decât cel feminin:
Ochiul și urechile
Urechile și ochiul
Ochiul și urechea sunt atinse.
Urechea și ochiul
Ochii și urechile
Ochii și urechea

Dar:

Urechea și ochii
Urechile și ochii sunt atinși.

În privința toponimelor, acestea se folosesc corect articulate în funcție de articol:
Vasluiul este învechit.
Iașii sunt capitala Moldovei.
În cazul antroponimelor , acordul se face după înțeles:
Șaptefrați nu e aici.
Ochialbi e văr cu Ochiroșii.
Numai dacă numele proprii au formă de plural și înțeles tot de plural, acordul se face conform regulii gramaticale:
Șaptefrați erau doi copii de vârste apropiate.
Ioneștii tocmai veniseră de la teatru.
La titlurile de lucrări și la denumirile de asociații sau formații „normele acordului sunt mai puțin ferme” :
-când sunt articulate cu articol hotărât, numele proprii permit atât acordul după formă, cât și acordul după înțeles, cu subînțelegerea unui termen generic, aflat la singular:
„Epigonii” au/ a apărut în 1870.
„Junii Sibiului” sunt / este un ansamblu folcloric.
-când articolul este adăugat la folosirea în propoziție, acordul corect este cel formal:
„Convorbiri literare” au / a apărut în 1867 versus”Convorbirile literare” au apărut.

c. Acordul în persoană
Potrivit GLR, acordul în persoană „privește predicatele al căror S este un pronume personal. S unic (eu, tu, noi, voi) impune forma de persoană corespunzătoare” :
Tu plănuiești o masă în familie, dar noi am cumpărat deJa bilete pentru spectacolul de diseară.
Dacă S este un pronume de persoana a III-a, un substantiv sau un substitut al acestuia, verbul va avea formă de persoana a III-a:
Cătălin știe ce spune.
Eugenia pleacă la munte.
Când S exprimă o colectivitate cu care se solidarizează și vorbitorul, P poate sta la persoana I plural:
„Am aJuns. Toți pasagerii ne dăm Jos.” (I.L. Caragiale)
Predicatul atributivei a cărei regentă cu predicat nominal are ca subiect un pronume personal de persoana I sau a II-a poate sta
-la persoana I, respectiv a II-a când vrem să accentuăm asupra faptului că atributiva determină subiectul regentei sau întreaga propoziție regentă;
-la persoana a III-a, când vrem să subliniem faptul că atributiva determină numele predicativ al regentei exprimat printr-un substantiv:
„Sunt un om care iubesc adevărul și, fiindcă îl iubesc,știu să-l caut.”
(I.L. Caragiale)
„Sunt un June tânăr și nefericit care suferă peste poate și iubește la nemurire.” (I.L.Caragiale)
Din acest punct de vedere, pronumele personal domină substantivul din alcătuirea S și impune verbului P poziția sa în privința persoanei gramaticale:
„A doua zi de dimineață, eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui.”
(Calistrat Hogaș)
Dacă în structura S intră mai multe pronume personale, pronumele de persoana I le domină pe celelalte, iar pronumele de persoana a II-a se impune asupra pronumelui de persoana a III-a:
„Dar și eu și ea nu suntem cazuri, suntem o realitate.”(C. Noica)
Tu și ea l-ați ticăloșit.
Contradicție între formă și înțeles există și în privința „locuțiunilor pronominale de politețe” de tipul: Sfinția sa, Luminăția sa, care, când sunt subiecte, pun probleme referitoare la acordul în persoană. În această situație, pot fi corecte atât acordul formal, dictat de substantiv la persoana a III-a, cât și cel după înțeles, impus de referentul indicat de persoana adjectivului posesiv, cu observația că acordul formal (Măria ta știe) este livresc și oficial, în timp ce acordul după înțeles (Măria ta știi) este cel curent.
O situație asemănătoare întâlnim în structurile enunțiative aparținând stilului administrativ . În aceste enunțuri, începutul este întotdeauna standard – subsemnatul, semnatarul, contractantul, expeditorul, limba română actuală preferă acordul cu S inclus (subsemnatul, respectiv celelalte substantive fiind considerate apoziții):
Subsemnatul, Popescu Adrian, declar următoarele...
-față de care acordul cu subsemnatul sau cu celelalte substantive la persoana a III-a singular sau plural reprezintă o construcție învechită:
Subsemnatul, XY, declară...
Acordul în persoană cu un S multiplu ridică probleme numai când termenii acestuia sunt de persoane diferite și are la bază următoarele reguli:
- persoana a II-a are prioritate față de persoana a III-a:
Tu și el nu ați vorbit niciodată.
-persoana I are prioritate față de celelate două persoane:
Și noi și voi plecăm în excursie.
Ion și cu mine plecăm.
Nici eu nici tu nu murim de foame.
Caracterul multiplu al S este impus de numărul plural, însă, dacă P verbal sau nominal este impersonal, el rămâne la singular și când S este multiplu. Este cazul S exprimate prin verbe la supin și la infinitiv:
E ușor de citit și de scris.
A citi și a scrie e ușor.
A iubi și a urâ e cam greu în același timp.
„Lui Harap – Alb îi venea a plânge și a râde.” (Ion Creangă)
Subiectul unic la singular plus o apoziție se deosebește de un subiect multiplu cu termenii juxtapuși prin acordul la singular, respectiv la plural:
Profesorul, amicul său, n-a venit.
versus
Profesorul, amicul său, n-au venit.























II. Acordul după înțeles

În literatura de specialitate, este numit și „acord logic” sau „semantic”, și este întâlnit în majoritatea limbilor analitice: în latină, franceză, engleză, ori în rusă.
Aspectul său cel mai frecvent se produce atunci când subiectul gramatical al propoziției este exprimat printr-un substantiv colectiv (maJoritate, mulțime, grămadă, grup, echipă), urmat de un determinant la plural. Deși S are formă de singular, P se pune la plural:
O mulțime de oameni au pierit în războiul din Vietnam.
MaJoritatea copiilor africani sunt nefericiți.
Când ai mai multă treabă, atunci dă peste tine o sumedenie de rude.
Pașii trec/ eu rămân.
Între S și P, se realizează exclusiv o potrivire logică sau semantică. În alte cazuri, cu toate că substantivul colectiv e urmat de un atribut substantival la plural, P se pune la singular:
Grupul de turiști a părăsit localitatea.
Stolul de lăcuste a nimicit întregul Egipt.
Nu întotdeauna substantivul care funcționează ca element determinant pe lângă S gramatical impune ideea de pluralitate. Este cazul abaterilor de tipul:
„Treptat, numărul verbelor neregulate de conJugarea a II-a și a III-a se reduc.”
„Numărul bacteriilor rezistente la antibiotice cresc, oferind tablouri clinice complet modificate.”
„Numărul acceselor scad, bolnavul expectorează mai ușor.”
Când S este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv, dar care nu are o determinare anume la plural (exprimată ori măcar subînțeleasă), folosirea P la plural este de asemenea greșită.
De la facerea lumii, omenirea întreagă n-au mai pomenit așa ceva.
Lumea au comentat în fel și chip.
„Lumea m-au acuzat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu.”(Veronica Micle)
Din punctul de vedere al normelor gramaticale românești este greșită și o exprimare ca „Familia Popescu au sosit de la mare (ori au plecat în străinătate)” cu predicatul la pluaral în loc de singular. Cei care se exprimă în acest fel gândesc că familia Popescu înseamnă membrii familiei Popescu sau Popeștii, deci s-ar părea că acordul logic are și aici o Justificare. În realitate, substantivul familie, având formă de singular, ca de altfel și determinantul care îi urmează, predicatul trebuie să se acorde în număr și persoană cu subiectul familie, care exprimă, într-adevăr, o colectivitate, însă privită ca un tot unitar. Numai in engleza britanică forma de plural a verbului este corectă în astfel de cazuri :My family are from California(Familia mea sunt din California).
Acordurile logice sau după înțeles pot fi considerate ,de multe ori greșite,dar și de mai multe ori ele sunt tolerabile ori chiar recomandabile.
Într-un context precum “Părul ei sunt valuri crețe
Spumă albă-i pieptul ei”-explicația
licenței poetice coșbuciene ar putea fi următoarea :în primul vers (care formează o propoziție principală) S este părul și cu acesta ar fi trebuit să se acorde verbul copulativ a fi .Dacă acordul s-a făcut cu numele predicativ(valuri),aceasta se datorește faptului că substantivul se află în imediata vecinătate a verbului copulativ.
Un alt caz de acord logic care s-a făcut ținându-se seama de sex sau de genul natural, ceea ce este indubitabil greșit și echivalează cu un dezacord din punctul de vedere al genului gramatical îl reprezintă un context de felul:
La vernisaj au fost prezenți (în loc de prezente) personalități ale vieții științințifice și culturale.
Substantivele epicene cunosc, de asemenea, o situație particulară: dacă numele predicativ ori subiectul este exprimat prin substantive epicene, nu avem acord în gen:
Cocostârcul( = masculin) este pasăre(=feminin).
O situație asemănătoare se înregistrează în cazul substantivelor de gen comun, de tipul Vasilescu, Ionescu, care nu se acordă cu numele predicativ în gen. Ex:
Vasilescu este studentă.
Ionescu este doctoriță.
În frazele în care există două sau mai multe propoziții subiective, dependente de o regentă cu predicat nominal, când sub funcțiile predicatului nominal (verbul copulativ și numele predicativ) apar la plural datorită S multiplu, reprezentat prin două sau mai multe propoziții subiective:
Ce este permis și ce nu este permis / că viața este scurtă și că este frumoasă sunt lucruri care interesează pe oricine.
În stilul științific al limbii, acordul după înțeles cu determinantul unui colectiv este mai des practicat, deoarece indicațiile sunt mai precise:
„O serie de unități au capacitatea de a forma singure o silabă, alte unități nu pot forma o silabă decât atunci când sunt însoțite de o unitate din prima categorie.”
Acordul P cu S în calitatea de determninant se face și când acesta este subînțeles:
Tinerii n-au cunoscut mizeria, încă. Majoritatea, însă, au auzit despre ea din spusele bătrânilor.
Acordul predicatului cu un S exprimat printr-un substantiv toponimic pluralia tantum (București, Iași, Ploiești, Galați, Oltenești), care este resimțit ca o unitate, poate fi făcut și la plural (după formă) și la singular, după înțeles:
„Iașii de acum treisprezece ani rămân numai în sufletul nostru...
...Îți aduci aminte, prietine, că am cunoscut un Iași care nu știa decât dreptul său intim la viață și plăcere?” (Mihail Sadoveanu)
În schimb, toponimele –Apuseni, Carpați, Alpi impun acordul la plural, fiind percepute ca niște colectivități:
Carpații sunt împăduriți.
Apusenii sunt pitorești.
(Metaforic, Alecsandri a putut formula „Balcanul și Carpatul”).
III. Acordul prin atracție
Când un cuvânt nu se acordă cu termenul pe care îl lămurește ori la care se referă, ci cu altul care se află mai aproape de el, ori se impune mai mult atenției vorbitorului, avem de a face cu acord prin atracție. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingviștilor o „greșeală de acord” , care apare în vorbirea populară și familiară. Vorbitorul înțelege acordarea diverselor elemente din componența predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiată de predicat.
a. Dacă S este la alt număr decât numele predicativ, verbul copulativ ar trebui să se acorde în număr cu S. Numai că acordul se face cu numele predicativ:
Trei sute de lei este o sumă mică.
Cinci sute de lei sunt o sumă potrivită.
Când verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decât de S, acordul prin atracție cu numele predicativ este mai ușor de justificat:
„Cocioaba... bărbatul, fata și boii... un țap și două capre slabe și râioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi.”(Ion Creangă)
b. În propozițiile cu S multiplu (elementele componente având formă de singular), P se află înaintea S, el se acordă cu primul element al S multiplu:
„E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie.”(I.L. Caragiale)
c. Predicatul se poate acorda cu complementul direct sau indirect, cu un atribut sau chiar cu un complement circumstanțial:
„Mai rar se aud de bărbați care-s fermecători.”
Dintre construcțiile din limba vorbită, dubii suscită construcții precum în ce privesc banii, în ceea ce privesc problemele, în care verbul a privi nu trebuie folosit la plural, deoarece substantivele banii și problemele sunt complemente, nu subiecte. Corect este să se spună: „în ce privește banii”, „înceea ce privește problemele” (cu verbul „a privi” la persoana a III-a singular). Greșite sunt și construcțiile: „ce-s cu astea?”, „Ce-s cu cărțile alea?”, în care „-s” se folosește în locul lui „sunt”. Greșeala rezidă în faptul că verbul „a fi” apare la persoana a III-a plural, în loc de singular.
Câteva acorduri prin atrcție pot fi considerate corecte și, deci, acceptabile în limba literară :
„Era odată un moșneag și o babă.” (Ion Creangă)
Verbul copulativ se acordă în număr și în persoană cu numele predicativ imediat următor, nu cu S care îl precedă, care se află la o distanță mai mică sau mai mare și care are formă de singular:
Averea lui sunt cărțile.
Puterea în care trebuie să aveți încredere suntem noi.
Omul acela sunt eu.
Subiectul „averea” este punctul de plecare în comunicare, fiind factorul caracterizat, pe când „cărțile” constituie elementul nou, care identifică sau caracterizează S și care funcționează ca nume predicativ. Dacă acceptăm corectitudinea acestei interpretări, înseamnă că folosirea lui „sunt” în loc de „este” reprezintă un acord prin atracție, care poate fi tolerat, întrucât nimeni nu spune, probabil, „Averea lui e cărțile”. În schimb, foarte mulți vorbitori spun „Trei sute de lei este o sumă importantă” (în loc de „sunt o sumă importantă”).
Incongruență există și în ceea ce privește „schimbarea categoriei morfologice” a unor cuvinte :
„Bacovia este un creator autentic, a cărui marcă de originalitate este dificilă de surprins, nu înseamnă că lipsește.”
„Tragedia- sună aceste rânduri nici ușoare de tradus, nici limpezi- este imitația unei acțiuni alese și întregi.”
O situație similară avem în cazul lui „se cobor”, „se joc”, în loc de „se coboară”, se joacă”, -în care modificarea formală s-a produs sub influența lui „eu tac”- „ei tac” sau „eu pricep” – „ei pricep”, unde persoana I singular și a III-a plural sunt identice din punct de vedere formal.
O problemă cât se poate de discutabilă o reprezintă acordul P cu relativele : cine, care, ce.
Cine m-a căutat?
Cine ți-a plăcut mai mult dintre actori?
Cine a dărâmat Troia?
Cine au dărâmat Troia?
Cine și ce selectează singularul verbului P, câți, câte selectează pluralul, iar care admite ambele forme de număr:
Vreau să știu care au asigurare ING.
Imitarea construcțiilor străine generează, de regulă, dezacorduri:
S-a observat cazuri de amnezie.(În acest caz, s-a plecat de la formularea franceză „on a observe des cas d’amnesie”).
Greșelile constau în neacordarea P exprimat printr-un verb pasiv reflexiv cu S:
Pentru o cameră, se va plăti o sută optzeci de dolari pe lună.
Eram convins că nu mi se va spune decât lucrurile cele mai bune.

IV. Acordul la distanță
Potrivit unor specialiști, în limba română s-ar întâlni și un al patrulea tip de acord , pe care această direcție de cerecetare l-a numit acordul la distanță .
Acesta există într-un context de tipul: o formă flexionară a pronumelui personal de persoana I sau persoana a II-a singular plus unul din pronumele relative care, ce, câți, cel ce, ăl de plus un verb predicat sau din structura predicatului la persoana I sau a II-a singular sau plural, adică la aceeași persoană cu a formei de pronume personal care precede pronumele relativ:
Eu, care cânt, mă bucur de viață.
Voi, care cântați, vă bucurați de viață.
Această direcție este inecceptabilă pentru mulți, în schimb, alți autori apreciază că această structurare actuală trebuie admisă ca o normă a limbii române, întrucât anacolutul pe care îl conține este generalizat.
Dată fiind complexitaea normelor și diversitaea problemelor pe care le ridică acordul P cu S în limba română, orice tip de investigație lingvistică este susceptibilă de exhaustivitate și necesită o prezentare cât mai detaliată și nuanțată a limbii:
„Nu noi suntem stăpânii limbii, limba este stăpâna noastră.” (Mihai Eminescu)

BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu, E., Cu privire la unele probleme ale propoziției subiective, predicative și regentele acestora, în Limba română, XII, 1976
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Ed. Academiei, București, 1986
Cârâc, S. Ioan, Introducere în semantica propoziției, Ed. Științifică, București, 1991
Chomsky, Noam, Cunoașterea limbii, Ed. Științifică, București, 1996
Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2004
Tratat de gramatică a limbii române, vol. al II-lea, Sintaxa, Ed. Institutului European, 2002
Drașoveanu, D. D. , Analize gramaticale și stilistice, Ed. A II-a, Editura Științifică, București, 1966
***Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române, vol. al II-lea, Ediția a II-a, București, 1966
*** Gramatica limbii române. Enunțul,Ed. Academiei Române, București, 2005
Graur, Al., Gramatica azi, Ed. Academiei, București, 1973
Gruiță, G., Acordul în limba română, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981
Guțu-Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973
Hristea, Theodor, Acordul în limba română, an XXV, Revista de limba română, nr. 4
Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Ed.Științifică, București, 1948
Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Ed. Academiei, București, 1968
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iași, 1997
Merlan, A., Sintaxa limbii române, Ed. UAIC, Iași, 2001
Mihăescu, N., Norme, abateri și inovații în limba română contemporană, Ed. Albatros, București, 1992
Mihăilescu, Vintilă, C. Herbst, I. Rădulescu, Problema transcrierii denumirilor geograficestrăine în limba română, în LR, nr. V, an X, 1961
Pușcariu, Sextil, Limba română, vol. I, Ed. Univers, București, 1940
Robins, R. H., Scurtă istorie a lingvisticii, Polirom, Iași, 2003
Saussure, Ferdinand de, Cours de linguistique generale, Paris, Hachette, 1976
Secrieru, M., Nivelul sintactic al limbii române, Ed. Axa, Botoșani, 1998
Stati, Sorin, Bulgăr, Gheorghe, Analize sintactice și stilistice, Ed. Științifică, București, 1981
Șerban, V., Sintaxa limbii române, Facla, Timișoara, 1964
Trandafir, D. Gh., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1982
Vasiliu, Em., Fonologia limbii române, Ed. Științifică, București, 1965
Zugun, Petru, Cuvântul. Studiu gramatical, Ed. UAIC, Iași, 2003







Abrevieri

Pentru facilitarea lecturii am folosit următoarele abrevieri:

GA- Gramatica limbii române, Ed. Academiei
S- subiect
P- predicat
APS- acordul predicatului cu subiectul
SLR - sintaxa limbii române
GPT- Gramatica pentru toți

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!