Întrebările care m-au obsedat întotdeauna provin din dilemele legate de ceea ce nu aș putea fi, sau, câtă voință am pentru a refuza ceea ce mi se oferă, ce nu aș putea oferi și dacă generozitatea îmi este străină. Majoritatea m-ar acuza de egoism. Mai egoist și mai convenabil ar fi să îi acuzi pe ceilalți atunci când eșuezi. Crezul tău despre ceea ce ești îți orbește și limitează rațiunea. Îți hipnotizează până la anulare simțurile. Realismul dictonului "cunoașterea ucide acțiunea" îmi repugnă cu desăvârșire. Dar recunoscând că nimic nu este real până la înfăptuire, poți apela și la reversul ideii anterioare: " ce nu cunoști nu te ucide". Adică, lipsa cunoșterii ne absolvă de supunere în fața evidenței? Atâtea paradoxuri întâlnești în filosofie că uneori realizezi că a filosofa este un nemeritat genocid neuronal. Dacă ne-am opri din a filosofa numai aici, ne-am simți și am trăi la superlativ. Dar mergem mai departe, insistăm în ideea de a șoca anturajul și de a impune socializarea cu de-a sila. Cei care cred în certitudini naive, cu afectul devastat de absența geniului dovedesc un iz de infatuare care nu-i face mai iubiți și nici nu le conferă automat statut de lider. Atunci preferi să pleci, să asculți amuzându-te, sau să taci și să pari interesat. Asta ar presupune tact, perfidie și puțină atitudine teatrală. De care - hai să recunoaștem - suntem capabili aproape cu toții. Apelăm la toate resursele memoriei pentru a ne ispăși păcatul prostiei ce ne determină aroganța. Și totuși, sublima și candida idee că ne-am putea autointitula geniu, măcar între contemporani, ne face să uităm ceea ce suntem, aruncându-ne în patetismul și penibilismul extremei lirice. Stări care ne identifică cel mai bine și care devin definitorii pentru noi. Ar trebui să învățăm să avem răbdare cu cei care-și strigă nevoia de evoluție pentru că de fapt acesta este singurul motiv pentru care suntem acceptați. Cei care ne sunt superiori își permit luxul de a adopta orice atitudine. Inclusiv cea de resemnare. Să ne privim mai bine în oglindă și să ne acceptam. Diformi sau frumoși, agresivi sau blânzi. De aici pornim în a ne construi un nou concept, "eu sunt". De aici putem începe evoluția. Ulterior, primim dreptul la creație.