Subiectul și Predicatul și acordul dintre ele
în limba română din mass – media


Prof. drd. Cătălin Z. Afrăsinei


Avatarii la o posibilă filosofie a gramaticii si a limbajului Motto: „Limbajul este casa ființei” (Martin Heidegger)
„Socrate: - Am auzit, așadar, că undeva, în apropiere de Naucratis, în țara Egiptului, trăia una din vechile divinități de prin partea locului; acestui zeu îi e închinată pasărea sfântă căreia egiptenii îi zic ibis, iar zeul însuși se numește Theuth. Se spune că el mai întâi a descoperit numerele și socotitul, geometria și astronomia, ba și jocul de table și zarurile, în sfârșit literele (grammata)[…] Au ajuns, iată, la litere, și Theuth a spus: „Privește, rege, știința (to mathema) aceasta îi va face pe egipteni mai înțelepți și mai cu ținere de minte; găsit a fost leacul (pharmakon) uitării și deopotrivă al neștiinței.””

Pragmatic vorbind, mesajul poartă amprenta emițătorului său. Orice mesaj este, de aceea, mai înainte de toate, și un fapt de stil individual. Acesta se îndepărtează de normă „și se prezintă de cele mai multe ori ca o variantă a stilului funcțional artistic având drept caracteristică esențială diferențierea” . Realizarea / transferul informației semantice se împlinește pe axa paradigmatică a limbii. Tesnière arată că „vidul” cuvintelor din plan static devine „plin” în plan dinamic. E impropriu spus, totuși, vid, întrucât ele au o valoare constantă, permanentă, putând indica mereu alte obiecte . Dimpotrivă, stilul funcțional „se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea” . El se constituie pe axa verticală a limbii, sintagmatic putând avea forma A> B, transferul informației lexicale fiind asigurat de context, în limba vorbită contextul extralingvistic având un rol decisiv pentru clarificarea mesajului.
Decodificând, se poate spune că așa- numita “teorie a ambreiorilor” reprezintă condiția sine qua non a realizării mesajului din punct de vedere lingvistic și extra / metalingvistic .
Dacă e să dăm crezare epocii moderne, pășim nu numai într-un sector central al vieții moderne, ci în însuși miezul ei . Leo Spitzer conchidea cândva: „sintaxa, ba chiar și gramatica, nu sunt altceva decât stilistică înghețată” .
Wolfgang Kayser consideră că „stilistica veșnic actuală este teoria stilului bun, sau mai bine zis a folosirii adecvate a limbii” .
Potrivit funcțiilor limbii, pe care Paulhan le numește „significatives” și „suggestives” se pot distinge două tipuri de vorbire, numite pe scurt „stiluri”. Stilul sintetic este corespunzător funcției sugestive, iar analiza mijloacelor de realizare a acesteia (image, comparaison, métaphore, terme impropre) – reprezintă o introducere în gândirea stilistică . Din acest punct de vedere, întrebările la care trebuie să se răspundă din capul locului sunt următoarele: în ce măsură se poate stabili valoarea de exprimare a formelor și alcătuirilor lingvistice? De la sistem la individ, sau de la individ la sistem?
Pe bună dreptate, se poate spune că fiecare limbă are stil și că în orice propoziție putem distinge împreună cu Frege sensul și referința sa : sensul propoziției este obiectul ideal pe care îl vizează; acest sens este strict imanent discursului” . Referința este valoarea de adevăr a propoziției, pretenția sa de a ajunge la realitate. Pe urmele medievalilor și a Gramaticii de la Port – Royale (1660), („convingerea generală este că în lume și deasupra ei domină ordinea logică; dacă vocabulele sunt forma externă a gândirii, iar ultima este identică la toate popoarele, logica permite și obligă la crearea unei gramatici universale, valabilă pentru oricare limbă” ), Rorty consideră că este necesară pentru o bună definire a gramaticii și a filosofiei limbajului și conceptul de adevăr – corespondență, concept fundamental al filosofiei medievale și al „disputei universaliilor”: „Veritas is adeqatio rei et intellectus” și o teorie adecvată a înțelesului ca referință pentru a decide valoarea de adevăr a diferitelor propoziții ale unei teorii a limbajului. Astfel privind lucrurile, lingvistica post-saussuriană, ”își reprezintă limba ca fenomen social, de natură semiotică, prototip și model neîntrecut al tuturor celorlalte sisteme de comunicare, reale sau posibile în care esențială este relația de semnificare care unește cele două laturi ale semnului lingvistic(verbal)” . Teoria nu poate fi completată fără a unifica noțiunea de adevăr și ideea de justificare a celorlalte propoziții pornind de la propozițiile adevărate. Prin urmare, în spirit chomskyan nu putem ignora întrebările fundamentale: „în ce constă cunoașterea limbii?” și „cum se naște cunoașterea limbii?” Teoria nu poate fi completată fără a unifica noțiunea de adevăr și justificarea celorlalte propoziții, pornind de la propozițiile adevărate. În acest sens, nu putem invoca nici noțiunea de rațiune ca justificare fără a evoca diferența dintre „analitic” și „sintetic” , dihotomie care a străbătut, ca un fir roșu, întreaga istorie a cunoașterii și în sens generic, a limbii, până la Immanuel Kant- ori a adevărului, în virtutea înțelesului și a adevărului prin convenție, teorie și empirie, schemă și conținut, reprezentare și lucru în sine, faptă și valoare, subiectiv și obiectiv.
Dacă urmărim un punct de vedere consecvent pragmatic și adoptăm relația de reprezentare în favoarea „interpretării” faptelor de limbă, vom identifica „realitatea de discurs” drept reper ab initio. În textele fundamentale aparținând filosofiei limbajului se includ, odată cu semnele lingvistice, „interactanții” , forma si sensul unei unități lingvistice: ”forma se definește prin capacitatea unei unități lingvistice de a se disocia în constituenți de nivel inferior; sensul reprezintă capacitatea unității lingvistice de a integra o unitate de nivel superior ” .
Propozițiile cu sens capătă o dimensiune pragmatică în opoziție cu ceea ce Heidegger numește „flecăreală” , adică propozițiile „fără sens”, iar adevărul definindu-se prin „asertabilitate garantată” . Tranziția de la adevăr înțeles în manieră lingvistică la adevăr înțeles în termenii filosofiei limbajului și invers poate fi interpretată și ca o încorporare a concepției tarskiene în tradiția clasică a filosofiei pragmatice reprezentată de James Dewey sau în cea fenomenologică ilustrată de Heidegger în Ființă și Timp.
Gândirea teoretică asupra limbajului ,,a stimulat neintrerupt reflecția asupra limbajului” de la presocratici si până la ultimii reprezentanți ai filosofiei analitice din contemporaneitate. Max Müller spunea cândva: ”lumea exterioară sau natura și lumea interioară sau spiritul nu au pricinuit primilor filosofi o uimire mai mare decât a făcut-o limbajul, unde natura și spiritul se reflectă împreună” .”Înțelegând prin limbă actul vorbirii, iar pe acesta reducându-l la redarea de cuvinte cu sens, filosofii greci s-au ocupat mai mult de această latură a limbii-cuvintele privite ca nume ale obiectelor-și au emis teorii în legătură cu originea și sensul lor”.
În investigațiile lui despre adevăr, Tarski s-a ocupat preponderent de sistemele formale ale matematicii, iar limbajul formalizat pe care îl analiza acesta se referea la structuri logico-matematice. În logica matematică, una dintre problemele urmărite de Tarski privea construirea unui sistem deductiv în care fiecare propoziție logic validă să fie deductibilă. Tarski susținea că această operație este posibilă pentru limbajele de prim nivel, asumând variabilele și constantele (s.n., C.A.). Potrivit teoriei lui Kurt Gödel , dacă un sistem este eficient, adică recursiv, atunci se poate arăta că există întotdeauna o propoziție care, luată împreună cu negația sa, să nu fie validă. Gödel a demonstrat incompletitudinea printr-o stratagemă, folosindu-se de o structură formală, asemănătoare paradoxului mincinosului (formulat de Epimenide astfel:”Toti cretanii sunt mincinosi” si reformulat de Eubulide: ”Eu acum mint”). El a identificat, astfel, propoziții auto-referențiale, fără valoare de adevăr, dar care susțin despre ele însele că posedă o anumită proprietate. (Am aplicat această teorie așa cum se va vedea în continuarea demersului nostru, efectuând un studiu de caz asupra „săptămânalului de moravuri grele” Academia Cațavencu, rubrica Bula demnitarului.) Proprietatea selectată de Gödel pentru a-și proba teoria era „nedemonstrabilitatea”. Într-un sistem recursiv, afirmă el, nici propoziția care o afirmă, nici negația acesteia nu sunt demonstrabile. Cum ar spune un mare poet ermetic, Nichita Stănescu: „Spune Nu doar acela / care-l știe pe Da. / Însă el, care știe totul, / la Nu și la Da are foile rupte.”
Tarski a aplicat această descoperire a lui Gödel și a dus-o mai departe. Numai că, spre deosebire de Gödel, la Tarski propoziția afirmă despre ea însăși că nu este adevărată, ceea ce conduce la contradicții dacă adevărul este definit în limbajul în care este formulată propoziția respectivă. Ca urmare, pentru a evita structurile paradoxale generate de această situație, „adevărul enunțului” nu se mai poate defini în cadrul sistemului inițial, ci în afara sistemului, în meta-limbaj. Această descoperire este extinsă de Tarski de la aritmetică la limbajul natural. El se referă la un limbaj în care înțelesul expresiilor nu poate fi controversat. Scopul său era de a defini adevărul ca proprietate a propozițiilor prin intermediul unei scheme (convenții) T de forma „zăpada este albă” (este adevărată) dacă și numai dacă zăpada este albă. Teoria aletheică tarskiană se dovedește importantă pentru filosofia gramaticii și a limbajului în măsura în care semanticitatea poate fi înțeleasă ca o relație sintactică în interiorul unui limbaj natural, (s.n., C. A.), iar corespondența poate fi redusă la coerență.
Problema felului în care limbajul intră în contact cu realitatea poate fi izolată de vocabularul metafizic al reprezentării, cât și de idealul convergenței științifice ghidate de un iluzoriu principiu al adecvării sau corespondenței: „Convingerile sunt adevărate sau false, dar nu reprezintă nimic. E bine să scăpăm de reprezentare și, odată cu ea, de teoria adevărului corespondență, pentru că ideea existenței reprezentărilor este aceea care dă naștere la gânduri relativiste.”
Deoarece convingerile noastre (sau mai curând, habitudinile noastre de acțiune interactivă sunt cauzate de mediul înconjurător, faptul că limbajul este un „existențial”, cum ar spune Heidegger, nu presupune nimic metafizic și nu înseamnă altceva decât că limbajul constă într-o relație practică, interactivă, deschisă într-un mediu existențial, pe care-l împărțim și-l constituim interactiv cu toții. Imaginea pe care o obținem este aceea a unei „corespondențe fără confruntare”, după o expresie a lui Rorty, „o corespondență fără entități suplimentare, o relație semantică minimalistă intralingvistică” . În linia pragmatismului clasic american, Rorty acceptă ca „pragmatice” următoarele convingeri: „1. cuvântul „adevăr” nu poate fi folosit ca explicație (întrucât adevărul este un „primitiv”); 2. știm tot ceea ce trebuie să știm despre legătura dintre convingeri și lume atunci când înțelegem relațiile cauzale pe care acestea le întrețin cu lumea; cunoașterea noastră despre felul în care aplicăm termeni precum ”despre” și „adevărat despre” este un „surplus” al unei relatări „naturaliste” a comportamentului lingvistic; nu există relații de adeverire între convingeri și lume; 4. dezbaterile dintre realiști și idealiști nu au nici un punct comun, întrucât astfel de dezbateri presupun ideea goală și eronată privind adeverirea convingerilor” .
La Heidegger, propozițiile sunt adevărate în virtutea faptului că ele sunt legate direct de entități pe baza unei legături ontologice deja stabilite în momentul în care propoziția ia naștere: „a afirma ceva este, deja, o ființă spre lucrul existent însuși” . Cunoașterea propozițională se dovedește o activitate de descoperire, iar propoziția exprimă o relație practică între tipuri determinate de ființare. Spre deosebire de reprezentaționalism, relația practică nu presupune corespondența dintre subiect și obiect. Entitatea este „descoperită” în propoziție direct, fără interpuși: „Adevărul ca acuratețe a reprezentării, ca simplă Richtigkeit sau adequatio este identificat ca asertabilitate garantată și tratat ca o chestiune în conformitate cu practica . Heidegger distinge între corectitudine și dezvăluire, între Richtigkeit și aletheia. Dezvăluirea este o relație între vocabulare, sisteme conceptuale și ființă, spre deosebire de relația de corectitudine care se stabilește între propoziții și fiinduri.
În dezvoltarea pragmaticii universale, prin evidențierea structurilor universale ale comunicării lingvistice, actele de vorbire scot în relief patru pretenții implicite de validitate a aserțiunilor (propozițiilor exprimate), pretenții desfășurate pe fondul unui consens al normelor (în sens coșerian) obținut în baza recunoașterii reciproce a participanților la comunicare: „a. Propoziția este inteligibilă din punct de vedere lingvistic; b. conținutul propozițional este adevărat (în cazul actelor de limbaj fără un conținut propozițional asertat, conținutul este înlocuit cu „presupozițiile existențiale” pe care le implică actul respectiv); c. vorbitorul este sincer atunci când își exprimă intențiile în actul de vorbire; d. vorbitorul este îndreptățit să performeze acest act de vorbire, ceea ce înseamnă că actul propriu – zis se plasează într-un raport de corectitudine față de un context normativ recunoscut” . Actele de vorbire se împart în constatative, regulative, reprezentative și comunicative, cele din urmă formând o categorie mai largă care le include pe toate celelalte. Fiecare dintre aceste tipuri de acte corespunde pretențiilor de validitate implicite ale comunicării, iar pretențiile de validitate sunt ridicate concomitent, în fiecare act comunicativ. Habermas definește sfera discursului astfel: „Discursul reprezintă o formă de comunicare caracterizată de argumentare în care pretențiile de validitate care au devenit problematice sunt transformate în subiect de discuție și examinate potrivit legitimității lor relative. Pentru a întreține un discurs trebuie, într-un fel, să ieșim în afara contextelor comportamentale și experiențiale; în cadrul discursului schimbăm nu informații, ci, mai curând, argumente care servesc la stabilirea sau respingerea pretențiilor de validitate problematică.” Aceste argumente formează corpusul limbii și al cunoașterii în care „totul e interconexat” , limba trebuind tratată „’tel quel”. Metafizic, Saussure spune că toate elementele unei limbi sunt articulate și comunică între ele, iar viața limbajului este sinonimă”susceptibilității de a se transmite(...)întrucât în limbaj nu există nimic care să nu fie transmis,(...)fie prin semn și desfășurare în timp(...)fie prin semn și idee ” . În schimb, la Chomsky, în străfundurile minții, există o regulă de rescriere a unei „sentence” într-o formă alcătuită din două elemente (he acted), caracterizată de „recursivitate”, de proprietatea de a genera o infinitate de enunțuri: „Rezultatul acestui proces de determinare a parametrilor și de formare a periferiei este un sistem de cunoștințe complet și fin articulate. Multe dintre aceste cunoștințe nu se pot întemeia în vreo manieră adecvată pe experiență, pe justificări sau motive rezonabile și nici nu pot fi deduse prin nici o procedură generală pe care să ne putem bizui. S-ar putea ca același lucru să fie adevărat despre zone întinse din ceea ce s-ar putea numi „cunoștințele și înțelegerea comună” și, dacă modelul peircean al abducției este corect, s-ar putea să fie adevărat și despre cunoașterea științifică într-o măsură considerabilă, deși în acest caz se cer argumente și dovezi pentru a justifica pretențiile de cunoaștere” . Recursivitatea, spune Chomsky, este mecanismul care generează la infinit propoziții. Cu ajutorul unui număr finit de reguli se ajunge la rezultate infinite. Rezultatele infinite sunt “rodul” Structurilor sintactice ,”moment de răscruce în lingvistica secolului xx.” Cum se știe, în Structurile sintactice, Chomsky a susținut dintr-un punct de vedere diferit, că, luată izolat, ”gramatica structurilor frazei, aidoma constituenților imediat bloomfieldieni, nu era potrivită și nici îndeajuns de puternică pentru a oferi un model de analiză al unei limbi oarecare sau a limbii umane în general ori pentru a descrie și a explica tot ce poate produce și interpreta un vorbitor nativ datorită propriei competențe în cadrul sistemului gramatical al limbii sale” . Termenul de gramatică în cadrul lingvisticii generativ-transformaționale este folosit în sens larg, incluzând și fonologia, ”pe care are tendința să o analizeze ca set subordonat de reguli sintactice(...), reguli care convertesc structurile sintactice de suprafață în secvențe pronunțate sau transcrise de foneme” .(Prin fonem înțelegem “unitatea sonoră care nu poate fi divizată în unități mai mici și succesive și care servește pentru a alcătui și a diferenția, din punct de vedere semantic, învelișul sonor al morfemelor (morfemele sunt unități minimale semnificative, lexical sau gramatical). Esențial pentru fiecare fonem este ca el să îndeplinească o funcție specifică de diferențiere, pe care, intr-o limbă dată, să n-o îndeplinească nici un alt fonem” . In acest sens, putem spune că “limba este un șir continuu de sunete“, iar după “criteriul funcției unităților semnificative, într-o propoziție și în cadrul uneia și aceleiași părți de propoziție, se observă că: a)unele unități au preponderent funcție lexicală, iar altele au preponderent funcție gramaticală, exprimând fie sensuri gramaticale relaționale(caz, grade de comparație, diateză etc), fie sensuri gramaticale absolute (gen, timp etc-și acestea exprimând și presupunând, însă, în ultimă instanță, tot relații); b)poate exista, din punct de vedere sincronic(adeseori și diacronic, deoarece “universaliile lingvistice “(…)-sunt o realitate )echivalențe funcționale între unități cărora, obișnuit, li se atribuie calitatea de cuvânt, și unități cărora nu li se acordă aceeași calitate ”.
Un reprezentant al „filosofiei limbajului comun”, Gilbert Ryle , vorbind despre „cunoașterea explicită”, spune că aceasta se realizează pe bază de criterii și reguli formulate într-un limbaj. La baza întemeierii limbajului, el așează dihotomia „knowing how” (a cunoaște cum) / „knowing that” (a cunoaște să). Potrivit lui Ryle, limbajul conduce la „un sistem complex de dispoziții de comportare”, prin dispoziție înțelegându-se dispoziție comportamentală. În această viziune, primatul aparține lui „knowing how” asupra lui „knowing that”.
„Polemizând” cu Wittgenstein, Chomsky spune că „dacă afirmațiile care atribuie cuiva urmarea unor reguli nici nu vor fi privite ca enunțând fapte, nici nu vor fi concepute ca explicând comportarea noastră... (cum conchide Wittgenstein), s-ar părea că folosirea ideilor de reguli și de competență în lingvistică necesită o serioasă reconsiderare, chiar dacă aceste noțiuni nu devin fără sens” . Potrivit lui Chomsky, cunoașterea limbii în sens de competență „este considerată a fi o stare a minții / creierului individului” . În acest sens, soluția wittgensteiniană la „paradoxul sceptic privind urmarea regulilor este elaborată în termenii unei comunități de utilizatori ai limbii” . Paradoxul lui Wittgenstein poate fi rezumat astfel: dacă am o regulă R, nu există nici un fapt legat de experiența mea trecută (inclusiv de stările mele mentale conștiente) care să justifice credința mea că următoarea aplicare a regulii R se va conforma sau nu intențiilor mele. Cu alte cuvinte, din punct de vedere epistemologic, „un obiect intră într-o mulțime infinită de relații și, totuși, rămâne identic sie însuși, pe când un raport este propriu unui schimb de obiecte determinat, vreo schimbare de cantitate ori de calitate, în interiorul acestuia antrenând și modificarea relației”
Înscriindu-se în sfera „realismului metafizic”, Putnam crede că „există o mare diferență între descrierea pe care o dăm despre stările reale și stările reale” . Teoria descriptivistă propune un nou concept care funcționează non – epistemic și ca o realitate în sine, ca o realitate superioară care funcționează într-un limbaj sau altul. Orice descriere a lumii este o descriere prin raportare la un anumit sistem conceptual. Nu putem formula enunțuri despre cum sunt lucrurile în sine, independent de adoptarea unui sistem conceptual. Fără „acceptabilitate rațională” a enunțurilor și teoriilor, nu putem vorbi de „realismul metafizic” din punct de vedere epistemic. Dacă adevărul este un „predicat atemporal”, el este, în același timp, și o proprietate a enunțurilor sau a teoriilor: „înaintăm spre adevăr, dar nu suntem în posesia lui” .
Teoria holistică a înțelesului elaborată de Quine are meritul de a fi deplasat accentul dinspre înțelesuri ca entități spre ” înțelesuri ca dimensiuni ale comportamentului public” . Această teorie poate fi rezumată astfel:
1. Există o ontologie „guvernată de scrupulele privind obiectele” pe care suntem îndreptățiți să le asumăm;
2. nu există un statut epistemologic special dincolo de rolul său în menținerea acelui „câmp de forță” care este cunoașterea umană și al cărui scop este să facă față „iradierilor sensibile”,
3. nu există familiaritate directă cu datele de simț sau cu înțelesurile care să confere inviolabilitate raportărilor pe care le facem în virtutea corespondenței pe care acestea o întrețin cu realitatea (dincolo de rolul lor în schema generală a convingerilor);
4. epistemologia și ontologia nu se întâlnesc niciodată din moment ce scrupulele noastre privind obiectele care pot fi asumate nu sunt dictate de familiaritatea cu universalii sau cu particularii;
5. există, totuși, o distincție între acele părți ale rețelei de convingeri care exprimă chestiuni de fapt și cele care nu exprimă stări de fapt, iar ontologia ne asigură că putem detecta această diferență .
Chomsky crede despre Quine că acesta menține „o relație ambiguă între experiență și teorie, empirie și limbaj, stimul / stimulare și convenție socială” . Acest fapt ar avea drept consecință „o diviziune între două tipuri de adevăr: adevărul științific, întemeiat pe corespondență, dar relativ la un limbaj teoretic, prin care se realizează raportarea la realitate și adevărul pur logic, adevărul convențional care decurge din coerența diferitelor sisteme de notație logică adoptate” .
În raportul limbă – metalimbă se poate spune că „fiecare știință tinde să-și formeze un limbaj adecvat, care să exprime cu maximum de exactitate un anumit sistem sau anumite sisteme de noțiuni” : „asemenea domnului Jourdain, eroul lui Molière, care făcea proză fără să știe, noi folosim metalimbajul fără a fi conștienți de caracterul metalingual al operațiilor noastre” .
În explicitarea / interpretarea „faptelor de limbă” în raportul limbă – metalimbă, „calea regală” o reprezintă apelul la tetralemă : „Qadrilema sau tetralema reprezintă procedeul logic de combatere a tuturor posibilităților unei probleme. Prezentă și în gândirea antică a Indiei, la Nagarjuna (Madhiamika – Sutra), la Gaudapada sau la Vasubandhu, iar în gândirea greacă la Piron din Elis sau, mai târziu, la Sextus Empiricus, tetralema se caracterizează prin aceea că afirmă un fapt, îl neagă, îl afirmă și îl neagă în același timp și, în fine, neagă afirmația și negația aceluiași fapt în același timp; sau altfel spus, că ceva 1. este; 2. nu este; 3. este și nu este; 4. nici este nici nu este” . În interpretarea sa, T. Ghideanu folosește „metoda functorială” pentru explicitarea particulelor syncategoremata sau consemnificative. Syncategoremata apar ca puse lângă subiectul unei propoziții subiect și predicat, lângă predicat, între subiecte, între două predicate, între două propoziții etc.Cele mai importante sunt așa-numitele constante logice sau functorii binari ai logicii matematice actuale. Filosoful ieșean apreciază că între toți functorii logici și, sau, dacă etc. , un loc aparte este ocupat de syncategoremata nici (concept fundamental în Upanishade). El a permis reducerea tuturor celorlalți functori ai limbajului la unul singur: nici.
Valorificând obișnuința ca semnificație a semnului și o teorie faneroscopică sau fenomenologie, punând în centru percepția (phaneron), ca realitate ultimă, dincolo de care spiritul nu poate trece, Charles Peirce a creat o teorie a semnelor - acțiune . Într-o definire a principiilor, Peirce apreciază că primeitatea înseamnă „a fi sau a exista independent de orice alt lucru”, este „luarea de cunoștință”, „noumen care scapă intelectului uman” . Prin primeitate atingem unitatea universului, dar „dincolo de exprimabil”. Totodată, este fenomen ca natură a noumenului, simplul posibil, plecare fără oprire. Despre secundeitate aflăm că reprezintă „concepția ființei relative la ceva, la altul”. Este categoria existenței, întâlnirea cu faptul brut al lumii exterioare, „sensul reacțiunii”, materia . În ce privește terțietatea, aceasta este categoria devenirii, deosebită de „categoria trecutului” (secundeitatea) și de categoria eternului prezent( primeitatea). Terțietatea este categoria prin excelență a generalului, a unei generalități teleologice, întrucât natura sa modală este a „viitorului condițional”, a „ potențialității reale” în experiența noastră și în natura însăși, distinctă de actualitatea categorică (natura modală a secundeitășii și de posibilitatea logică (natura modală a primeității).
Autointitulată „pragmatism”, filosofia lui Peirce este axată pe „teoria semnificației care identifică semnificația unui termen sau a unei propoziții cu totalitatea efectelor pe care acestea le produc” .
Dând curs exigenței lui Witgenstein, după care rezultatul filosofiei nu rezidă în propoziții filosofice, ci în „clarificarea propozițiilor”, pentru Karl Popper, „funcțiile superioare ale limbajului uman sunt singurele al căror studiu poate aduce lumină pe terenul oricărei epistemologii; el arată că „investigația științifică nu procedează prin inducție, ci prin încercare și eroare, conjecturi și respingeri; ea este o „chetă neterminată” și nu o cunoaștere obiectivă” . În viziunea lui Popper, orice teorie, pentru a se fundamenta ca teorie, trebuie să treacă peste noi teste, severe: „un lucru este remarcabil asupra acestei poziții care amestecă evidența sau demonstrația și aserțiunea de demonstrat este că oricine o susține este obligat să respingă legea terțului exclus. Pentru că este evident că poate să apară situația (de fapt ar fi practic situația normală) ca nici non-p să nu poată fi complet suportate sau demonstrate prin evidența disponibilă” .
Tudor Ghideanu crede că , dacă acceptăm lumea teoriilor, a problemelor și a argumentelor propuse de Popper, aceasta este un subprodus al limbajului, în sensul că ea se naște împreună cu limbajul argumentativ și nu putem nicicum lăsa deoparte importanța esențială a funcțiilor de limbaj, valoarea primordială pe care o deține sintaxa, pentru dezvăluirea erorilor ce se pot clădi plecând de la ea, la nivel semantic și pragmatic: „Încontestabil, a crede că toate problemele filosofice ar aparține în fond sintaxei este o exagerare […] după cum și teza care ar afirma indiferența metafizică a sintaxei ar fi la fel de limitată” .
Pe urmele lui Peirce, Umberto Eco, atunci când spune că „semiotica se ocupă de semioză, iar aceasta este o „acțiune sau o influență care este sau care presupune o cooperare a trei subiecți, cum sunt, de exemplu, un semn, obiectul său și interpretantul său, această influență tri-relațională neputând fi în nici un caz rezolvabilă printr-o acțiune de perechi (Peirce)”, acceptă că, dacă există semioză, există și interpretare în procesele de percepție” . În acest sens, interpretarea bazată pe conjectură sau pe abducție este „mecanismul semiotic ce explică nu numai raportul nostru cu niște mesaje elaborate intenționat de alte ființe omenești, ci și orice formă de interacțiune a omului (și poate a animalelor) cu lumea înconjurătoare” . Construirea cognitivă a posibilelor lumi este posibilă tocmai în cadrul proceselor de interpretare. Dacă problema interpretării rezidă în stabilirea condițiilor de interacțiune „dintre noi și ceva care ne este dat și a cărui construcție se supune anumitor constrângeri”, Umberto Eco nu vede de ce nu ar trebui să avem aceeași atitudine față de textele produse de semenii noștri și care, într-un unume sens, „există deja ca atare, ca și scrisoarea adusă de sclavul Wilkins chiar înainte de a fi citite – fie și sub formă de urme gramatologice lipsite de semnificație pentru cel ce nu ar emite conjecturi asupra originii lor” .
Inițiatorul teoriei deconstrucției, Jacques Derrida își începe faimoasa sa demonstrație privind originile literelor de la mitul platonician: „Socrate: […] Au ajuns, iată, la litere și Theuth a spus: „Privește, rege, știința (to matema) acesta îi va face pe egipteni mai înțelepți și mai cu ținere de minte (sophoterous kai mnemonikoterous); găsit a fost leacul (pharmakon) uitării și, deopotrivă, al neștiinței” .
Scrierea este darul oferit ca omagiu, „o operă supusă aprecierii lui”. Numai că cel care va stabili valoarea darului, a scrierii, va fi regele. În acest sens, Derrida consideră că trebuie să acordăm o atenție sistematică permanenței unei scheme platoniciene care „conferă poziției paterne originea și puterea cuvântului, mai exact a logos – ului” . Nu știm dacă „logos – ul ar fi tatăl. Dar originea logos – ului este tatăl lui” […] Dacă „logos – ul are un tată, orice logos este asistat de tatăl său, pentru că el este întotdeauna o ființare (on) și „ființa este și nu poate decât să fie”, cum spunea Parmenide - și chiar un gen al ființării (Sofistul, 260a) și, mai precis, o ființare vie. Logos – ul este un zoon. Acest animal se naște, crește, aparține physis – ului. Lingvistica, logica, dialectica și zoologia sunt strâns legate între ele” . Aceasta o dovedește Socrate în pledoaria lui privind regula de alcătuire a discursului: „Socrate: Ce să spunem atunci despre ce se petrece în rest? Nu ți se pare că părțile discursului (ta tou logon) sunt puse alandala? Sau poate ți se pare că ceea ce e spus cu gândul de a veni în al doilea rând este pus în chip necesar acolo – și nu oricare altul dintre lucrurile rostite în discurs? Mie unuia, care nu mă pricep de fel la toate astea, mi s-a părut că autorul, nu lipsit de îndrăzneală, s-a pus să scrie tot ce-i venea în minte. Sau poate îți este cunoscută vreo regulă de alcătuire a discursului (ananke logographike) potrivit căreia el a orânduit părțile acestuia, făcându-le să urmeze în anume chip una după alta?
Phaidros: Ești prea generos dacă socotești că sunt în stare să pătrund până la capăt toate câte le-a avut în gând Lysias.
Socrate: Cred însă că vei recunoaște măcar atâta lucru; că orice discurs (logon) se cuvine să fie alcătuit (synestanai) asemeni unei ființe vii (asper zoon): să aibă un trup care să fie doar al ei, astfel încât să nu-i lipsească nici capul, nici picioarele; să aibă deci o parte de mijloc și extremitățile, menite să se potrivească unele cu altele și toate cu întregul.”
Pentru Derrida, importante sunt opoziția, diferența (distincția statică a celor diferite). După el, nu există „concept metafizic”, nu există nume – „metafizic(ă)”. Metafizica este o anumită determinare, o mișcare orientată a lanțului la care mereu se adaugă un alt travaliu textual „și o altă înlănțuire” .
Pornind de la constatarea faptului că acela care vorbește „comunică” și, concomitent, se comunică, Tudor Vianu afirmă că faptul lingvistic este în același timp „reflexiv” și „tranzitiv”. Spre deosebire de știință, unde starea psihologică afectivă a savantului nu se reflectă direct în concluzia sau descoperirea științifică, o ecuație matematică, o lege mecanică, o formulă chimică sunt fapte lingvistice menite prin structura lor să se împărtășească oricărei inteligențe omenești. Când spunem, de pildă, că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte” sau când afirmăm că „corpurile se atrag în raport direct cu masa și în raport indirect cu pătratul distanței lor”, construim un fapt de limbă care se poate transmite oricărei inteligențe omenești, dar care nu comunică nimic despre noi înșine. Prin această aserțiune relativă la raportul dintre lucruri nu transpare nici un reflex din intimitatea psihică a vorbitorului – este concluzia lui Tudor Vianu: „Reflexivitatea legilor și formulelor științifice este nulă. În restul manifestărilor lingvistice, intenția tranzitivă și reflexivă se găsesc deopotrivă la lucru, deși una din aceste intenții poate deveni preponderentă. Astfel, locurile comune, expresiile care se repetă, formulele de întâmpinare și de politețe etc. Sunt fapte de limbă în care puterea de a se transmite a crescut prin însuși sacrificiul virtuții lor de a exprima dispoziția generală sau actualitatea sufletească a celui care le întrebuințează. (...) Opera literară reprezintă o grupare de fapte lingvistice reflexive prinse în pasta și purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii” . Cum spunea Schopenhauer cândva formulând un punct de vedere stilistic, „important nu este ceea ce spui, ci cum spui ceea ce spui”.
În căutarea unei posibile definiții a lingvisticii ca disciplină „de graniță” „între științele naturii și științele spiritului” merită amintit punctul de vedere formulat de Edward Sapir: „unde se situează, în cele din urmă, lingvistica? Aparține ea, alături de biologie, științelor naturii sau științelor sociale? Există, se pare, două fapte care sunt responsabiule pentru tendința persistentă de a privi faptele lingvistice dintr-un unghi de vedere biologic. (...) În al doilea rând, regularitatea și specificitatea procesului lingvistic ne conduce către un sentiment de contrast cvasi – romantic față de comportamentul în aparență liber și nedeterminat al ființelor umane, studiat din punctul de vedere al culturii” . Punctul de vedere formulat de Sapir este mai curând antropolingvistic și el marchează o cotitură în evoluția disciplinei.
Roman Jakobson afirmă că procesul de comunicare verbală reprezintă transmiterea unui mesaj de la un emițător către un destinatar pe coordonatele impuse ale unui cod lingvistic dat. Emițătorul “trebuie să semnalizeze faptul că vorbește cuiva prin orientarea corpului, direcția privirii sau „producerea” unor formule de adresare”. La rândul său, receptorul “trebuie să emită anumite semnale care sa-i confirme locutorului “activarea” în circuitul comunicativ” . Interpretat în manieră saussuriană, raportul dintre cod și mesaj ar echivala cu raportul dintre langue și parole, adică dintre limba privită ca un sistem de relații abstracte între semne și realizarea concretă, în acte de vorbire a acestui semn. În termenii semiologiei generale, prin cod înțelegem un sistem de convenții referitoare la interpretarea consensuală a valorii unor semne.
Comunicarea verbală este posibilă atunci când ambii protagoniști ai procesului de comunicare recunosc și sunt capabili să utilizeze ei înșiși codul lingvistic. Pe baza cunoașterii codului, emițătorul și destinatarul comunicării își transmit un anumit mesaj. Mesajul este sinonim discursului și reprezintă cantitatea de informații referitoare la realitate extralingvistică, depozitată într-o structură verbală pe baza unui anumit cod cunoscut de ambii protagoniști și în circumstanțe de comunicare determinate. Aceste circumstanțe extralingvistice includ în principal un context comunicațional și un contact între protagoniștii comunicării. Numim contact faptul co – prezenței emițătorului și a destinatarului în spațiul ontic al comunicării, reflectată în relația uman – psihică prin care devine posibilă formularea mesajului, stabilirea și menținerea comunicării lingvistice.
În ultimul timp, termenul discurs a căpătat întrebuințări dintre cele mai diferite, dicționarele uzuale înregistrând nenumărate accepții: conversație, dialog, întrevedere, exercițiu oratoric în fața unor persoane, alocuțiune, conferință, expozeu, proclamție, speach, apologie, elogiu, panegiric, rechizitoriu, tratat (cf. Discurs asupra metodei de René Descartes), orice enunț lingvistic observabil,etc. Limbajului conversației “i se opune limbajul prelucrat și elaborat. Opoziția aceasta este fundamentală, fiindcă se menține în tot cursul existenței limbii. La ea se adaugă ulterior altele: opoziția dintre vorbirea regională, locală, dialectală și cea neregională, precum și aceea dintre forma scrisă și cea nescrisă, orală “. Din punct de vedere pragmatic, discursul reprezintă „manifestarea caracterului pragmatic al comunicării, el fiind, în fond, comunicare în anumite condiții de producere sau e parole plus condiții de producere, dezvăluind, în resorturile sale intime, caracterul acțional al vorbirii” .
Pe lângă emițător și destinatar, cod, mesaj și context, un al șaselea factor inerent în procesul de comunicare verbală este contextul sau situația de comunicare. Prin context sau situație de comunicare vom desemna ansamblul condițiilor ontice, sociale și istorice în care se petrece actul de comunicare. Este vorba de lumea obiectelor, a relațiilor și a conceptelor care vor fi reflectate în actul lingvistic, elemente denumite de regulă prin termenul generic referent sau referință . „Cel care se adresează („transmițătorul”) trimite un mesaj destinatarului („receptorul”). Pentru ca mesajul să-și îndeplinească funcțiunea, el are nevoie de un context la care se referă, de un referent pe care destinatarul s-o poată pricepe și care să fie sau verbal, sau capabil de a fi verbalizat; de un cod întru totul sau cel puțin parțial, comun atât expeditorului, cât și destinatarului (comun celui care codează și celui care decodează; în fine, are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, care le dă posibilitatea să stabilească și să mențină comunicarea” .
În analiza pragmatică a discursului se observă o trăsătură esențială: ”emisie verbală adresată unei persoane sau unei mulțimi concrete” . La Jakobson , limbajul îndeplinește „șase funcțiuni” sau “aspecte esențiale ale vorbirii “: funcția referențială, funcția emotivă, funcția conativă, funcția fatică, funcția poetică și funcția metalingvistică.
Dacă orice discurs este argumentativ, din punct de vedere al “corespondenței cu realitatea “, se poate spune că : ”discursul este un eveniment, pentru că e produs de un anume subiect, într-un loc anume și un moment anume, adresându-se unui destinatar precis” . În comunicarea verbală sunt identificate opt tipuri de discurs aparținând limbajului mass-media: povestirea, descrierea, explicația, argumentarea, injoncțiunea, predicția, dialogul, figurativul, discursul polemic.
În perspectivă semiologică, „discursul” se dezvoltă în cadrul raportului triadic dintre realitatea ca atare, realitatea gândirii și realitatea limbajului” . Activitatea verbală a omului implică, prin acțiunea funcției referențiale, coordonata gnoseologică a limbajului uman: „tot ceea ce poate fi în genere gândit poate fi gândit în mod clar. Tot ceea ce poate fi în genere exprimat poate fi exprimat în mod clar. Propoziția nu poate să reprezinte întreaga realitate, dar nu poate reprezenta ceea ce trebuie să aibă ea în comun cu realitatea pentru a o putea reprezenta – forma logică. Pentru a putea reprezenta forma logică, ar trebui să ne putem situa în afara logicii, adică în afara lumii.”
Inversând raportul dintre limba poetică și „limba obișnuită”, Eugeniu Coșeriu consideră că „esențial pentru înțelegerea limbii nu este mesajul, adică transmiterea unui conținut informativ despre realitate între doi vorbitori, ci însuși faptul de a vorbi, care implică, în mod definitoriu, intersubiectivitatea sau alteritatea.” Vorbirea cu celălalt, cu altul este mult mai importantă decât faptul de a vorbi despre ceva, prezența celuilalt fiind indispensabilă pentru existența unui act verbal: „Această a doua formă de comunicare în care se manifestă dimensiunea pe care o numesc alteritate, reprezintă indubitabil un criteriu definitoriu pentru conceptul de limbă. Nu știm, de fapt, niciodată și nu putem ști în mod obiectiv dacă suntem înțeleși, însă, în momentul în care vorbim, recunoaștem deja celuilalt capacitatea de a vorbi și arătăm prin aceasta că știm că și el este un subiect, că este un altcineva.” Eugeniu Coșeriu va duce mai departe distincția saussuriană dintre langue și parole, considerând norma ca pe un nivel intermediar între acestea: „Norma lingvistică cuprinde toate faptele de vorbire fixate din punct de vedere social, reprezentând uzul comun și curent al unei comunități lingvistice, care poate fi considerat model de vorbire. Norma definește, deci, un anumit nivel de abstractizare lingvistică rezultat din studierea uzului efectiv al unui idiom. Norma este rezultatul evoluției istorice, conține tot ceea ce se realizează tradițional și permite să se interpreteze în sens istoric un fapt de limbă în sincronie.” Eugeniu Coșeriu va ajunge astfel să propună celebra sa schemă triadică „sistem / normă / vorbire”, norma fiind înțeleasă ca primul grad de abstractizare și formalizare a actelor de vorbire. El definește norma astfel: „Ceea ce, în realitate, se impune individului, limitându-i libertatea expresivă și comprimând posibilitățile oferite de sistem, în cadrul trasat de către realizările tradiționale, este norma. Norma este, într-adevăr, un sistem de realizări obligatorii, de impuneri sociale și culturale și variază în raport cu comunitatea de vorbitori. În interiorul aceleiași comunități lingvistice naționale și în interiorul aceluiași sistem funcțional se pot verifica norme diferite (limbaj familiar, limbaj popular, limbă literară, limbaj elevat, limbaj vulgar etc.), distincte mai ales în privința vocabularului, însă adesea și în privința formelor gramaticale și a pronunțării.” Prin urmare, „locul normei lingvistice se situează la primul nivel de abstractizare, aceasta fiind dependentă de variațiile sociale (fie propriu– zise argouri, limbaje specializate, fie regionale) și prin aceasta variabilă diacronic. […] Vorbirea se referă totdeauna la anumite circumstanțe, pe când limba este acircumstanțială. Aceste circumstanțe privesc timpul și spațiul vorbirii raportate la un context anumit (verbal ori extraverbal); este ceea ce Coșeriu numește universul discursului.”
În perspectivă pragmatică , pentru a exista schimbul comunicativ, nu este suficient ca doi sau mai mulți locutori să vorbească în mod alternativ , ci trebuie ca ei “să-și vorbească”, adică ambii să fie “angajați” și să producă “semne prin intermediul diverselor procedee de validare interlocutivă.”
Revenind la normă, G. H. von Wright a sesizat polisemantismul termenului în discuție și lipsa de claritate a referentului pe care îl desemnează. Cf. Și definiției din DEX: „Regulă, dispoziție etc. Obligatorie, fixată prin lege sau prin uz”, care presupune stabilirea unor raporturi de echivalență între normă, regulă și dispoziție. Aria de sens comun a acestor termeni este „însă foarte restrânsă, astfel încât este dificil să dăm curs sugestiei introduse prin „etc.”, de a completa seria sinonimică menționată. Cele două trăsături caracteristice semnalate: obligativitatea și codificarea implică, de asemenea, o diversitate de situații, căci coerciția pe care o presupune codificarea explicită (prin lege) este diferită de aceea determinată de o codificare implicită (prin uz).”
Tipologia pe care o propune von Wright, analizând diversitatea normelor posibile, include trei grupuri majore: reguli, prescripții și instrucțiuni și trei grupuri minore, situate între grupurile majore, obiceiuri, principii morale și reguli ideale. Regulile și obiceiurile corespund celor două tipuri numite generic reguli de J. R. Searle: regulilor constitutive și, respectiv, regulilor reglementative. Von Wright pune în evidență faptul că obiceiurile seamănă numai în unele privințe cu regulile – care au rolul de a crea o formă de activitate umană - , în alte privințe fiind similare prescripțiilor – comenzi sau permisiuni date de pe o poziție de autoritate. De reguli le apropie însușirea de a configura tipare de comportament specifice unei comunități, iar de prescripții, faptul că exercită o „presiune normativă” asupra membrilor comunității, determinându-i să se conformeze acestor tipare. Autoritatea normativă este „în acest caz comunitatea însăși, iar promulgarea lor este implicită” .Tot astfel, în discursul lui Michel Foucauld, in ”arheologia conceptului”, caută ”mai puțin să identifice normele care reglează și determină efectiv discursul și practica decât să obiectiveze forme de experiență care definesc raportul posibil al subiectului cu normele explicite înscrise în coduri ”







Acord, normă, abatere

În multe situații, comentariile vorbitorilor pot oferi un material util pentru cunoașterea specificului relației normă – abatere în graiurile locale, dar valoarea lor nu trebuie absolutizată. Motivația „așa vorbim noi”, „asta-i limba românească” nu poate semnala întotdeauna „o formă lingvistică specifică pentru comunitatea respectivă, ci este un mod automatizat de a indica anchetatorului faptul că subiectul are permanent în vedere cerința autenticității datelor furnizate.” Conceptul de normă poate fi definit în antinonimie cu abatere, „termen impus de gramatica normativă pentru a desemna nerespectarea regulilor unei limbi sau, mai restrictiv, devierile de la normele statornicite” În limba română literară veche , ”abatere” însemna ”inclinație, vocație, aptitudine”(fapt dovedit de un enunț precum Să cerce buni dascăli, să-i învețe legea și alte învățături și meșteșuguri, după abaterea lor ” .) Acest lucru se întâmplă deoarece „orice unitate semnificativă a limbii există numai în perspectiva utilizării ei la construirea părții de propoziție, a propozițiilor și a frazelor” . Din perspectiva normei lingvistice actuale, acordul reprezintă un „procedeu fundamental (de natură morfologică) de realizare a raportului de inerență, singurul care asigură unui lanț de cuvinte calitatea de propoziție (organizată, deci analizabilă): potrivire formală, în anumite categorii gramaticale a P cu cuvântul sau grupul de cuvinte cu funcție de S (...) acordul P – S este bilateral: P obligă S să se realizeze morfologic, prin cazul N (caz direct, al interdependenței sintactice); excepțiile sunt explicabile prin elipsă, prin sintaxa pronumelui relativ etc. În planul expresiei, verbul care realizează predicația sau participă la realizarea predicației “se orientează”(S. Pușcariu) după termenul subiect, prin structura flectivului, în baza legii acordului, pentru dezvoltarea opozițiilor categoriale de persoană-număr-gen. Acordul P cu S în gen se realizează prin verbe la diateza pasivă și la numele predicativ când predicatul are structură analitică. Când are strucură sintactică, la persoana a III-a, marca de gen este impusă de genul gramatical al S gramatical : ”Concertul/sonata a fost interpretat/ă de Andreea”. Poate avea natură deictică , la pers.I și a II-a; marca de gen este impusă de genul natural al protagoniștilor actului comunicării: ”Tu (Ioane) ai fost invitat?”, ”Tu(Maria) ai fost invitată?”, ”Tu(Mihai/Mihaela) pari sceptic/ă”. Acordul în număr este orientat de poziția termenului-predicat în dezvoltarea opoziției categoriale și de tipul de subiect.
În propozițiile specifice limbajului matematic, un caz aparte îl reprezintă acordul P cu S din „formulele (cu numerale cardinale) consacrate pentru cele patru operații aritmetice . Acordul P se face diferit, după cum acesta este verbal, exprimat prin verbul a face sau nominal, alcătuit din verbul copulativ a fi și numele predicativ egal. Dacă în poziția de P apare verbul a face, corect este ca acesta să fie întrebuințat la plural: unu plus unu fac doi, doi ori doi fac patru, doi minus doi fac zero . Dacă predicatul este nominal, verbul copulativ a fi va fi întrebuințat la singular: unu plus unu este egal cu doi, doi ori doi este egal cu patru, doi minus doi este egal cu zero.
În opinia Mioarei Avram , în asemenea propoziții, subiectul este reprezentat de întreaga sintagmă care indică operația aritmetică, respectiv unu plus unu, cinci minus trei, doi ori doi, patru împărțit la doi, - întrucât avem de-a face cu un subiect dezvoltat.
C. Dimitriu este de părere că, în propoziții de felul șase fără doi fac patru, S este numai numeralul șase, aflat în cazul N, iar fără doi este un complement în Ac. Pentru verbul fac și pentru numeralul care urmează după acesta, consideră posibile următoarele interpretări: fac este verb copulativ (a face este egal cu a însemna) și atunci numeralul din dreapta lui îndeplinește funcția sintactică de nume predicativ în cazul N; sau fac este verb copulativ echivalent cu rezultă și atunci numeralul din dreapta lui are funcție de circumstanțial în cazul Ac. Operația de scădere se poate face și cu un alt fel de propoziție – șase minus doi fac patru sau șase scăzut doi fac patru -, când patru poate fi considerat, de asemenea, un N, nume predicativ sau un circumstanțial cantitativ .
Acceptând între stilurile funcționale ale limbii stilul publicistic (cf. Dumitru Irimia, Paula Diaconescu et.c), al mass – mediei, vom identifica următoarele caracteristici: „1. limbaj denotativ; 2. caracter colectiv; 3. expresie caracterizată prin utilizarea unor formule și construcții mai mult sau mai puțin fixe, repetabile la nivelul colectivității vorbitorilor; 4. statistic, concentrație lexicală; 5. sensuri unice ale cuvântului, independente (sau cât mai puțin dependente) de context” ; in aceeași ordine de idei, prin publicistică vom intelege ”totalitatea publicațiilor periodice dintr-un anumit interval de timp, dintr-o țară, dintr-un domeniu etc, considerate ca mijloc de informare al publicului; gen al scrisului care aparține acestor publicații“ , iar, prin articol aparținând mass-media: “orice structură narativă cu intenție dată, care posedă o logică internă, o bază documentară, o finalitate jurnalistică, o valoare stilistică etc”. Limbajul, în sens denotativ, reprezintă, în opoziție cu sensul conotativ, partea conceptuală, cognitivă a cuvântului: „reunește elemente semnatice non-subiective, analizabile în afară de context, de discurs sau de enunțare; este echivalentul conceptului (s. n., C. A.) . La aceste trăsături, vom adăuga eclectismul, diversitatea tipurilor de texte ce conțin elemente ce nu întotdeauna sunt specifice; varietatea și enorma bogăție a lexicului în continuă expansiune; folosirea limbii literare chiar dacă formulările tipice limbajului cotidian ori popular și mediu sunt preponderente; folosirea clișeelor verbale ( orașul din Bănie pentru Craiova, frații noștri de peste Prut pentru românii din Republica Moldova, perla litoralului românesc desemnând stațiunea Mamaia, Dracula Parc semnificând orașul Sighișoara, orașul de sub Tâmpa care semnifică Brașovul etc.). Folosirea unităților frazeologice – nodul gordian, călcâiul lui Ahile, sabia lui Damocles menite să stârnească curiozitatea publicului - țintă .
Este aproape un truism afirmarea faptului că în câmpul reprezentărilor sociale, un rol primordial îl deține mass-media. Prin reprezentare socială se înțelege “conceptul pierdut” al “reprezentării colective” (Emil Durkheim) care reunește “psihismele indivizilor într-o reprezentare comună tuturor membrilor unui grup social; ansamblul credințelor și sentimentelor unei societăți; acesta formează un “sistem” determinat, care are viața sa proprie – conștiința colectivă sau comună, care este prin definiție difuză și independentă de condițiile particulare ale indivizilor. Ea se manifestă prin rituri, instituții, tradiții. Reprezentările colective se produc prin acțiunile și reacțiile de schimb între conștiințele elementare.” Prin urmare, realitatea mass-mediei apare ca o „premisă ontologică”, iar „aceasta este istoria unei crime a uciderii realității. Și a exterminării unei iluzii – iluzia vitală, iluzia radicală a lumii. Realul nu dispare în iluzie, iluzia este cea care dispare în realitatea integrală” , cuvântul având rol de mit , adevărul constituindu-se în principiu fundamental de explicare a lumii.
„Publicizarea” practicilor și a reprezentărilor sociale s-a realizat, de-a lungul timpului, în diferite modalități: prin oralitate (zvonuri, povești, edicte), prin reprezentări picturale, prin scrisul de diferite genuri, științifice sau populare(artă, literatură). Progresiv, s-a instaurat o activitate profesională care și-a stabilit drept scop să dea seama de ceea ce se întâmplă în acest spațiu – sau, cel puțin, în câteva dintre sectoarele sale, cum sunt cel politic și cel instituțional, care vizează viața statului – pentru a-l face cunoscut publicului, a-i asigura cea mai mare difuzare posibilă și a încerca să-l explice. Acest lucru s-a făcut, mai întâi, prin presa scrisă, apoi prin radio și televiziune. Astfel, a apărut media de informare având dublu rol, de martor al lucrurilor care pot fi văzute și auzite în spațiul public și de mediator care se ocupă de publicizarea sa .





Particularități ale raportului „media – lingvistic”

În procesul de fundamentare a stilului publicistic, în relația „media – lingvistic” vom opera cu concepte precum:
-a raporta – „ceea ce este spus” de către reprezentanții incontestabili ai diferitelor grupuri formate; – media joacă un rol de raportor al cuvintelor, printr-o activitate discursivă, care constă în a produce citate;
- a reconstitui „ceea ce a fost” sau „ceea ce s-a întâmplat” și care îi privește pe actorii vieții sociale; media joacă un rol de martor al evenimentelor lumii printr-o activitate discursivă care constă în a produce relatări;
- a analiza „ceea ce a fost spus” și „ceea ce s-a întâmplat”, pentru a încerca să ofere o explicație celor ce au fost spuse și făcute; media joacă un rol de comentator al faptelor printr-o activitate disursivă, care constă în a produce argumente;
- a face să apară „opinii” prin confruntarea punctelor de vedere contradictorii; media joacă un rol de agent provocator al cuvântului printr-o activitate discursivă care constă în a produce întrebări” .
Dacă ar fi să ne referim la realitatea autohtonă, o variantă a „mediei” o reprezintă analectele (“se știe că limba valahă nu este altceva decât latina, astfel încât și Stephanus Samoscius arată că limba latină are acești patru urmași, limbile velșă, franceză, spaniolă și valahă” ), almanacele lui Ioan Românul ”plecata slugă” a lui Brâncoveanu(ce cuprindeau o serie de profeții privitoare la evenimentele politice care urmau –după astrologi-să se întâmple în țările Europei) ori panegiricile cronicarilor aparținând literaturii române medievale (în cadrul cărora vom identifica variante deosebite de acord dintre S și P, de la omonimia și generalizarea formelor de persoana a III-a singular și plural, mai cu seamă la perfectul compus ori la imperfect (el/ei sta)până la acordul S exprimat prin pronume de reverență) : „și într-acesta chip pârâ pre zvântul, dzicând: „Iaste un om ce au venit cu mine aicea”; „Iară pe Ștefan – Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți ca s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Că după moartea lui, până astăzi, îi zicu sveti Ștefan – Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui, cele vitejești, carile nimirea din domni, nici înainte, nici după aceia l-au ajunsu...”; „Și noi, Ștefan Voievod, și cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare luptă cu ei în luna iulie 26 și, din voia lui Dumnezeu, au fost învinși creștinii de păgâni și a căzut acolo mulțime mare de oșteni ai Moldovei” ; „Pe aceia vreme fiind multe răzmerițe de oști, s-au făcut foamete mare în țară, și pentru că să mâniese Dumnezeu pe rumâni, de atâtea nebunii și morți ce făcuse, au trimis și ciumă de murea foarte rău” . Poate că acest lucru i-a determinat pe unii cercetători să vorbescă despre un așa-numit acord arhaic , în cadrul căruia, regula acordului nu e stabilită prin norme sau nu e respectată:”se sparse(...)casele mele”(PS XXI/15), după cum se notează și acordul corect, la Coresi:”se sparseră (…) casele mele(CP), dar, tot la Coresi, e posibil și non-acordul :”in cărora mână va veni aceste cărți”, “veni-va pacele voastre pre ei”.Ca și în limba actuală, în limba veche întâlnim: a)acordul după înțeles, acordul în număr fiind o regulă transmisă din latină în română, de obicei acesta se realizează în prezența unui subiect exprimat printr-un substantiv colectiv: ”Toată mulțimea iudeilor supărară-mă”, ”Nărodul văzură Hristos în codru suind” . În textele originale din vechime aparținând mai curând stilului epistolar, găsim un caz deosebit de acord: se renunță la acordul gramatical în persoană, în favoarea interpretării epistolei ca un discurs între emițător și receptor, în locul persoanei a III-a aparând persoanele I si a II-a, exprimate sau incluse, pe lângă care numele emițătorului funcționează ca apoziție: ”Viață și sănătate vă tremeț maica voastră”,”A mării tale mică slugă mă-închin”. Frecvent apare, in acest tip de discurs, ceea ce unii autori au numit pluralul modestiei : ”Eu vornicul de Câmpul-lung scriem închinăciune”, care poate fi interpretat ca un plural al majestății: ”Dima, portar de cetate Sucevei, scriem”; b)acordul prin atracție-a cărui principală particularitate o reprezintă acordul P cu subiectul multiplu, predicatul se acordă numai cu primul subiect, acordul gramatical, prin urmare, nerealizându-se: ”eu șoltuzul și 12 pârgari(...)scriu” ,” Inul, cînepa de să va sămăna cînd crește luna să va facerea” . In aceeași ordine de idei, acordul hipertrofic, un tip de acord dispărut astăzi -se manifestă la vocative, unde determinanții, chiar și cei de origine nominală, stau în vocativ :”vai de voi, cărturarilor fățarnicilor”, ”Hristoase imparate”, ”Doamne silnice”. Însă, în limba literară actuală, acordul după înțeles cu un subiect multiplu, ale cărui elemente sunt coordonate și diferențiate ca unități aparte, nu poate fi acceptat.Astfel, ”Verificarea și aprecierea pot fi un puternic stimulent în munca elevilor dacă îndeplinesc anumite condiții”, dar “Aprecierea și notarea este însoțită, în fiecare caz în parte, de lămurirea aspectelor pozitive și negative ale pregătirii elevilor”-produc nedumeriri: de ce verificarea și aprecierea sunt considerate ca două unități, iar aprecierea și notarea ca o singură unitate sintactică? Dacă notarea este tot apreciere, “trebuie evitată construcția prin coordonare și folosită cea prin subordonare: aprecierea prin notare este însoțită.”
Luând ca punct de plecare DEX – ul, prin mass – media vom înțelege „numele dat mijloacelor tehnice (radioul, televiziunea, cinematograful etc. ) care servesc la comunicarea în masă a informațiilor”, iar în cadrul “publicisticii”, vom distinge două categorii de texte: informative- în cadrul cărora predomină “regula celor cinci W”: Who?, What?,Where?,When?, Why?(știrea, relatarea, reportajul, ancheta și interviul) și de opinie sau apreciative(editorial, eseu, comentariu, tableta, pamflet, recenzie și cronică) .
În cadrele de receptare mass-media, și în general în contextele pluraliste ale cotidianului, granițele care separă „varianta literară” a limbajului de varianta „jurnalistică” sau raportul particular de cel general nu pot fi cu certitudine stabilite. „Elementul psihologic se întrepătrunde cu cel cultural și cu cel politic. Probleme privind geo-politica globală, statul, sectorul corporativ, regiunea, cartierul, familia, identitatea, genul, relațiile intime, rasa, clasa, subconștientul, limba și așa mai departe se activează unele pe altele și sunt articulate în diverse constelații incluse în percepțiile oamenilor.” Jurnalismul, în viziunea „filosofilor media” ajută oamenii să identifice schimbările, tensiunile și mișcările de mare amploare, în mod ideal și real. În sens antropologic, dacă se presupune că cetățenii constituie „publicul”, dacă se presupune că trebuie să fie mai mult decât niște consumatori anemici, izolați în casele lor, iar „atunci este nevoie de cadre comune de experiență și materie primă de natură simbolică pentru a-și modela identitățile colective” . Condiția necesară pentru funcționarea publicului o reprezintă existența unui anume simț subiectiv al comunității. Jurnalismul tinde să considere receptorii produselor sale ca fiind audiențe – grupuri statistice de indivizi. Pe de altă parte, studiile culturale se concentrează asupra receptării în mediul domestic, asupra prezenței mass – media în cotidian, asupra legăturilor dintre public și privat și dintre politică și cultură. Jurnalismul aproape că a atins în lumea contemporană dimensiuni mitice, mai mult decât ideologice. Studiile culturale afirmă că jurnalismul, prin stilul său, face parte integrantă din cultura populară. Produsul, producerea și receptarea jurnalismului sunt caracterizate de procese care nu urmează modelul rațional al Iluminismului. În mod ironic, jurnalismul „reușește să legitimeze mult mai multe în practică decât oficial, deși trebuie înțeles că în prezent abaterile de la normele standard specifice „știrilor serioase” servesc într-o anumită măsură obiectivelor jurnalistice ale unei societăți democratice. Multiplele subiectivități ale cotidianului, scopurile proteice și plăcerile variate pe care oamenii le asociază cu jurnalismul, procesele prin care audiențele devin comunități de public, polisemia textelor, calitățile speciale ale domeniului televiziunii reprezintă modalități specifice de cunoaștere ce uneori pot fi asociate cu narațiunea. Actul media are câteva particularități distincte față de celelalte stiluri ale limbii; eroii cotidianului devin, uneori fără voia lor, personalități populare, “VIP – uri” care marchează prin „senzaționalism” „istoria secundei”. Ziarele și unele emisiuni de știri au o preferință specială, cultivată, spre materialele șocante (cum ar fi, de exemplu, „Știrile Pro-TV de la ora 17, 00”). În acest sens, dacă ar fi să ne oprim la o categorie estetică predominantă, grotescul și urâtul s-ar potrivi cu prisosință în numele unui adevăr cât mai șocant. Infracțiunile comise de escroci obișnuiți devin subiect de micro – film, beneficiind de toate precauțiile suspansului și de o tehnică „polițistă” precară, scandaloasă. O altă caracteristică o reprezintă „personalitățile” care umplu paginile tabloidelor („tabloid reporting”): popularitatea anumitor indivizi făcând politica informației în favoarea unor interese partinice. „Dacă primul ministru ține un discurs și se emoționează (îi dau lacrimile), presa populară se va concentra de obicei mai mult asupra stării emoționale a vorbitorului decât asupra a ceea ce se spune, de fapt, în discurs despre un anumit subiect politic.” In concluzie, se poate vorbi despre un stil mass – media distinct, autonom, al limbii, care are o anumită retorică (a faptului lipsit de valoare, bunăoară) etc.
Abordând paradigmatic problema acordului P cu S, evidențiem mai întâi abaterea înțeleasă ca „nerespectare a regulilor unei limbi sau, mai restrictiv, devierile de la normele statornicite (...) în raport cu competența comunicativă” și – dezacordul înțeles ca „încălcare a regulilor impuse de acordul gramatical” .
Din capul locului, trebuie spus că „relația verb – subiect se caracterizează, în construcțiile prototipice (atât pentru subiect, cât și pentru verb), prin restricții bilaterale: verbul impune subiectului cazul N (eu citesc, iar el se joacă), iar S impune verbului P acordul în persoană și număr (el citește, ei citesc), transferând asupra verbului – predicat, integral sau parțial, informațiile sale gramaticale” . Subiectul este abordat ca un „complement special și un complement privilegiat al verbului”, fiind singurul complement legat de verb prin restricții bilaterale. Subiectul este inductor el însuși de restricții formal – sintactice. Potrivit GALR, nici una dintre celelalte funcții cerute de verb (celelalte complemente) nu cunoaște un fenomen similar, restricțiile formale (de caz, de prepoziție) și cele de rol tematic fiind dirijate în exclusivitate în direcția verb – complemente: „acordul verb – complement (direct, indirect) are o ocurență limitată și o manifestare cu totul diferită de a acordului verb – predicat – subiect. El este urmarea specificului pronominal al cliticelor, care, atașate fonetic la verb, transferă asupra acestuia, printr-o relație de tip anaforic, și unele informații gramaticale ale celor două complemente” . Sub aspect comunicativ – pragmatic, S este adesea purtătorul informației tematice, deci al părții de informație cunoscute de locutori, avute în comun de aceștia și provenind fie din contextul situațional sau lingvistic, fie din fondul comun de cunoștințe ale comunității lingvistice . În concluzie, ceea ce unește componente semantic atât de eterogene (Agent, Pacient, Instrument, Experimentator, Beneficiar, Locativ, Þintă, Temă etc.), componente comunicativ – pragmatice (temă / component rematic), dar și elemente sintactic eterogene (cu topica antepusă și postpusă, cu realizare nominală și nenominală, fie ca forme verbale nepersonale, fie ca propoziție conjuncțională, fie ca propoziții relative de diverse tipuri, permițând includerea tuturor acestora în aceeași funcție sintactică, a subiectului, nu sunt considerațiile autor al acțiunii, „despre cine sau despre ce se vorbește în propoziție”, ci numai elemente de formă și relație sintactică: forma de N pentru cuvintele care cunosc categoria cazului și acordul din relația S + V+P, iar pentru cuvintele care nu cunosc variație de caz și de număr, posibilitatea substituției cu un nominal în N acordat” . Funcția de S stabilește relații preferențiale cu un anumit rol tematic și cu un anumit rol pragmatic, fără a se suprapune perfect acestora. Astfel, pentru verbele de agent, Agentul este rolul semantic predilect în poziția de S și rolul având cea mai mare stabilitate sintactică în această poziție, iar sub aspect comunicativ – pragmatic „Tema este rolul pragmatic cu cea mai mare frecvență în poziția – subiect” .
Din punct de vedere semantic, există păreri care afirmă că S poate exprima din punct de vedere sintactic : „1. obiectul implicat ca protagonist, activ sau pasiv, în desfășurarea unei acțiuni, exprimate cel mai adesea printr-un verb – predicat: „Pe când oamenii pregăteau boii ca să-i înjuge la cară și moș Irimia, vatamanul cărăușilor, îmi lămurea ce drum trebuie să apucăm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilaților.” (Mihail Sadoveanu); „... De teama celor înfricoșați profită cei ce înfricoșează.” (Octavian Paler); „Biserica creștină, a ei catapeteasmă / De – un fulger drept în două e ruptă și tresare.” (Mihai Eminescu) – Dar, consideră autorul în discuție, ca subiect interior de gradul doi și prin forma verbal – nominală cu altă funcție sintactică: „Vedea răsărind domni în haine de aur și samur...” (Mihai Eminescu); 2. obiectul căruia i se afirmă sau i se neagă, prin P, existența: „Dacă n-ar exista o presă, nu s-ar putea ști că toate interesele sunt pe mâini bune (...) Sunt cel puțin treizeci de formule generale pentru a ferici pe toată viața un popor și încă trei sute de subformule cel puțin.” (Tudor Arghezi); 3. obiectul căruia i se atricuie sau relevă anumite însușiri, o anumită identitate sau în care își are originea o anumită stare: „A fost cândva pământul străveziu / Ca apele de munte - n toate ale sale.” (Lucian Blaga); 4. obiectul supus unor aprecieri, subiective sau obiective, prin verbe (expresii verbale, impersonale relative): a trebui, a-i conveni, a i se cuveni, a i se părea, a fi bine, a fi rău, a fi necesar, - funcționând cel mai adesea ca predicate: „Ea trebui de el în somn / Aminte să-și aducă.” (Mihai Eminescu); 5. obiectul, acțiunea sau starea caracterizate din perspectiva aspectului durativ sau incoativ: „Începuse a se însera.” (Mihai Eminescu)” .
În nucleele predicaționale complexe în structura cărora intră verbe (expresii verbale) impersonale relative sau întrebuințate astfel, (cel mai frecvent este verbul a însemna), planul semantic al subiectului cu dezvoltare propozițională se caracterizează prin prezența unor elemente de circumstanțialitate : a. cauzalitatea: „Din moment ce fusese nevoie de o hartă însemna că riscul rătăcirii este real.” (Octavian Paler) ; b. condiția: „Dacă el îndrăznea însemna că el știa ceva care ei nu știau și înfrigurați să afle acest ceva nou și nebănuit (...) lăsară căruțele fără pază și începură să se apropie din toate părțile.” (Marin Preda) ; c. concesia: „ Orice cuvânt aș scrie... încă mi s-ar părea o vorbă goală.” (Geo Bogza) ; d. modalitatea: „Nu, e mai bine cum e acum, când poți acoperi cu realizările dintr-un sector pierderile din altul...” (Marin Preda) ; e. temporalitatea: „Știam că o să-i facă mare plăcere aflând că am traversat jumătate de oraș ca să asist la un festival balt.” (Mircea Eliade) ”.
În pofida diversității aspectului literar al limbii române, în întreaga sa istorie se observă tendința spre unitate , spre stabilirea unor norme unice pentru îndreptarea abaterilor înregistrate la nivelul diferitelor registre ale limbii. Între greșelile cele mai frecvente care apar în limba română, greșelile de acord dețin un loc „privilegiat”, îndeosebi greșelile care apar în mass – media .
Pentru cei mai mulți dintre vorbitori, dezacordul este reprezentat exclusiv prin construcții de tipul „oamenii este buni”, „românii e deștepți”, „aici se vinde ziare și reviste” etc., deci situații defectuoase de comunicare, întrucât nu satisfac regulile acordului dintre S și P. Însă acordul constituie o „importantă modalitate de exprimare a relațiilor dintre diferitele cuvinte alcătuitoare ale enunțurilor” . Acordul presupune corespondența formală dintre două sau mai multe cuvinte, între care se stabilește o relație de dependență, de obicei în cadrul unui enunț. Fenomenul de acord apare în combinațiile „verb și substantiv” sau „pronume – subiect”, dar și în cadrul grupărilor în care, în jurul unui substantiv (pronume), care reprezintă centrul grupului, se organizează unul sau mai multe adjective. Acordul reliefează legătura existentă între componentele grupului, prin prezența unor mărci gramaticale.
Marele număr de dezacorduri a creat curentul de opinie:
- „Copiii merge.”;
- „Niciunul nu a gogonat-o așa de puternic (...), de aceea parlamentarii râdea.” ;
- „În fața atelierului era un avion ca material didactic. Colegii lua din el aluminiu și apoi făceau mărțișoare în atelier pentru fete. Fușeraie! (Ion Iliescu)” ;
- „Nicoleta Luciu ne încântă cu un stop – cadru pe piept: „Sânii e cu zurgălăi!”” ;
- „Când vreau și eu să ies, doar atâta îi zic: „Am o combinație cu băieții. Ne ies și nouă zece la sută...” Hi, hi, hi! „E incluși.” Părerea mea.” ;
- „Copiii mei e o valoare. De schimb.” ;
- „Căruțașii erau o adevărată armată de transport al cerealelor.” (Ion Iliescu);
- „Ce să-i doresc președintelui? Noroc îi doresc, că sănătate și bani a avut și ăia de pe „Titanic”, da’ n-au avut noroc.” (Marian Vanghelie);
- „Nu, că ăia mai are ceva caracter!” ;
- „Așa vrea mușchii mei!” ;
- „Dintre operele lui Coșbuc despre viața țăranilor face parte poeziile „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Figaro”.”
Având în vedere că“ ironia merge mână în mână cu conștiința(...)și ea este aceea care măsoară întregul drum parcurs de la instinctul plin de emfază până la inteligența subtilă ” , dezacordul poate fi și o marcă aproape clasică a ironiei (și a snobismului), atunci când el este voit și se referă la persoane (absente, de cele mai multe ori) cu un nivel scăzut de cultură, el fiind ușor de recunoscut și stârnind, cel mai adesea, umorul scontat. Ironia ne arată oglinda în care conștiința noastră se va reflecta în voie,”ea va trimite urechii omului ecoul care redă sunetul propriei sale voci”, iar mitul oglinzii pune-n lumină-intospecția ori cunoașterea de sine. Repetarea și persistența greșelii se datorează condițiilor speciale oferite de sistemul morfologic al limbii române: este vorba, în primul rând, despre tipurile verbale, formele de persoana a III – singular și plural, conjunctiv prezent și perfect: el să vină = ei să vină, el să fi venit = ei să fi venit, precum și omonimia formelor de condițional prezent și perfect: el ar veni = ei ar veni, el ar fi venit = ei ar fi venit. Iată un exemplu: „Am vorbit cu văru- meu Giovani și cu Victor să facem un partid care să fim mai tari ca frații Kennedy. Am fi condus România. Dar n-au vrut, fraierii.” (Gigi Becali)
Omonimia caracterizează și indicativul prezent al unei largi categorii de vrebe, ca, de exemplu, ei cântă = ei cântă, el lucrează = ei lucrează, el coboară = ei coboară, el suie = ei suie : „Decât să stea în discoteci cu droguri, mai bine să meargă în armată.” (Toma Zaharia)
În limba veche, omonimia dintre formele de persoana aII-a singular și plural era mai extinsă decât astăzi, apărând și paradigma imperfectului (el cânta = ei cânta) și a mai mult ca perfectului (el cântase = ei cântase ), a perfectului compus (al au cântat = ei au cântat) : „Iară de vreme ce să va întoarce spre credință un obraz și dup-aceia curund să va întoarce și celălalt, atunce nunta acestora nu să va dezlega, iară va rămănia de vor fi tot împreună cum au fost.”
Frecvent în limba vorbită, dezacordul se înregistrează, bineînțeles, și în limba scrisă:
-„Construcțiile înșirate unele după altele, pe o câmpie, vuietul acela mă făcea să asemăn tot ce vedeam... cu imaginea unui transatlantic.” – greșeala constând în faptul că verbul „a face” a fost acordat numai cu substantivul cel mai apropiat, „vuietul”, deși propoziția are un S multiplu, reprezentat prin două substantive, „construcțiile” de la începutul enunțului și „vuietul”.
- „O întreagă rețea de pensionari au fost prinși în timp ce făceau contrabandă cu mămăligă.” (În acest caz, avem de-a face cu un dezacord cauzat de acordul prin atracție cu termenul cel mai apropiat, în speță „pensionari”; corect ar fi fost „o întreagă rețea de pensionari a fost prinsă”... )
Aceeași greșeală gramaticală, S multiplu + verb la singular apare și în: „Construirea și desăvârșirea unei societăți noi este opera întregului popor.” („Construirea” și „desăvârșirea” au în vedere același proces, ele reprezentând două etape distincte și, prezentate ca atare, constituie două subiecte, presupun predicatul la plural.)
Dezacordul din: „Vi-o va putea spune cei pe care îi îndemnăm să vă privească...” s-ar putea explica prin faptul că subiectul „cei” este așezat după verbul predicat (care trebuia să aibă, în mod corect, forma „vor putea”.)
Dezacorduri avem și în:
- „Insatisfacția noastră, în primul rând, ca cei care efectiv controlăm Televiziunea și răpundem moral, politic, public de ceea ce se întâmplă pe imagine, în cadrul Televiziunii naționale, ne aparține o dată nouă.” – ce frizează mai curând nonsensul și lumea „marii trăncăneli” a lui Caragiale...
- „V-ați sacrificat toți de ați fi fost oameni făcuți pe patru generații”, în care dezacordul gramatical semnalează confuzia intelectuală și sincopele de gândire;
- „70 % din populație o duce mai nasol în libertate”;
- „Nu, că ălea mai are ceva caracter!” .
În fraza „Procesul lung împotriva Templierilor care au implicat mii de oameni și s-a sfârșit cu arderea pe rug...” , întâlnim la plural un verb („au implicat”) al cărui subiect este reprezentat printr-un substantiv la singular („procesul”). Folosirea formei greșite de plural a verbului se explică prin influența exercitată de forma de plural a substantivului apropiat și emfatic, atrăgând atenția în mod deosebit, „Templierilor”, sacrificând norma gramaticală în favoarea nucleului aparent de sens al propoziției.
La fel, o greșeală de acord ce apare în cazul unei propoziții cu S multiplu: „Micile atenții, favorurile făcute prietenilor sau rudelor, dar și birocrația din sistem va dispărea odată cu intrarea în vigoare a Codului de conduită a funcționarilor publici.” Acordul se face tot prin atracție, de astă dată cu ultimul – și cel mai apropiat – dintre subiectele enumerate.
Cu totul neașteptată și inexplicabilă este trecerea de la singular la plural în fraza: „Aceasta este rațiunea dintotdeauna a teatrului, ceea ce –i asigură veșnicia, îi dau preț în viața socială, fac să fie un factor activ și pozitiv în contemporaneitate.” – deși subiectul rămâne același, „ceea ce” subînțeles în ultimele două propoziții.
Nu trebuie să înțelegem, însă, că respectarea regulilor de ordin gramatical ar fi o garanție sine qua non a coerenței de sens a mesajului, în spatele unei așa-zise corectitudini formale putând să se strecoare, nestingherite, aberații de gândire caragialești și... „prezidențiale”: „Societatea prin Constituție, prin lege, oferă acest drept cetățeanului, cel care îl folosește, deci se folosește de acest drept, cine nu, se cheamă că nici nu trebuie să mai fie luat în considerare. Trebuie și noi să ignorăm părerea celor care nu vor să și-o exprime și să luăm în considerare 30 la sută.” (Ion Iliescu) sau „aforisme senatoriale” pline de tot hazul: „Cadrul împerecherii sexuale prin dragoste este sublim. Există un mobil foarte puternic al acestei împerecheri, libidoul, care propulsează lumea înainte.” (Corneliu Bichineț).
O greșeală de acord oferă enunțul : „Grosul forțelor acestui corp de armată... au fost împinse înapoi.” , în care acordul se face discreționar, respectiv nu cu substantivul „grosul”, ci cu determinantul său, „forțelor”, care se află la plural și care, din punct de vedere logic, reprezintă elementul avut în vedere de predicat și, prin urmare, în acest caz, avem de a face cu ceea ce îndeobște numim „acord logic sau după înțeles”. O situație analogă o reprezintă „Majoritatea oamenilor au plecat”, în care avem de a face tot cu un acord după înțeles, la fel ca și în construcția „O serie de teatre își vor întâmpina spectatorii.”
Dezacordul se întâlnește la fel de frecevent și în cazul predicatelor reprezentate prin verbe la reflexivul pasiv: „Se poate considera ca enorme perspectivele de colaborare între delfini și omul - marin” , în care S propoziției fiind „perspectivele”, verbul P ar fi trebuit să fie la plural. La fel, în fraza „S-a efectuat astfel un complex de cercetări... ale căror rezultate s-a avut în vedere... la organizarea zborurilor navelor... „Soiuz”.” Apar două reflexive pasive de singular a primului („s-a efectuat”) concordă cu S, care e un substantiv la singular („complex”); utilizarea la singular a celui de-al doilea P, „s-a avut în vedere”, este greșită deoarece S lui este reprezentat prin pluralul „rezultate”.
Din arsenalul dezacordurilor, care presară viața noastră „cea de toate zilele”, făcând-o mai „picantă”, în urma cărora s-au născut adevărate „perle” și „capodopere” de limbaj, antologabile în orice enciclopedie de umor planetară, orwelliană ori clasică, cităm:
- „La Varna s-a deschis prima expoziție care - au putut s-o vadă Bulgaria erotică.” (Titus Steel) ;
- „S-au verificat toate actele pe foștii trei ani pe care am fost primar” (Marian Vanghelie) ;
- „Poate nu am în spatele meu o activitate profesională foarte mare, dar cred că prin ce am demonstrat la sectorul cinci, faptul că i-am capacitat pe cetățenii sectorului cinci bătându-mă pe de o parte cu echipa domnului primar general de atunci, Băsescu, care am avut unele probleme cu ei și care au vrut să mă elimine, în ultimii cinci ani este anormal să mergem cu mașinile și cu transportul în comun care mergem.” (Marian Vanghelie) ;
- „Războiul meu lăuntric e problemele pe care le rezolv. Când rămâne ceva nerezolvat, mă urc pe pereți. Atunci sunt Elena, sunt mărul, sunt totul.” (Mihaela Tatu) ;
- „Mistic vorbind, faptul că vine cineva de undeva și-ți spune ce ar putea să se întâmple are o anume probabilitate.” (Loredana Groza) ;
- „Înmormântarea celor patru eroi ai aerului de la Iași. Urmează Gigi Becali.” (Afișaj OTV – Dan Diaconescu în direct) (Prin elipsa unei părți de comunicare, se creează situația hilară a unui dezacord de sens).
- „La revoluție le-am promis românilor că nu voi mai minți, deși nu mințisem nici până atunci.” (Ion Marin) (emițătorul nu bagă de seamă că a ajuns la contradicția între termeni);
- „Din punctul meu de vedere, această remaniere este și posibilă, și imposibilă.” (Emil Boc) ;
- ’’PNL este pentru mai puține autorități, pentru mai puțini miniștri și chiar pentru mai puțin prim-miniștri( Paul Păcurariu) ’’
-
O zonă inocentă și practic infinită o reprezintă sursa „clasică” a comentariilor școlare:
- „Nică nu se aștepta să meargă la Iași cu Mercedesul, dar nici așa de rău, ca într-o căruță trasă de cai slabi ca niște pisici leșinate.”
-„În acest pasaj ne descrie cum este adresat Moș Dănilă lui Dumnezeu: - Ajungă-ți, Doamne, atâta jertfă, atâta risipă pentru sărmanii oameni, fără nici un rău făcut!” ;
-„Mușteriii merge, coada înaintează.”
Comentariile lor sunt de prisos, așa că haideți mai bine să citim și să ne veselim! Prostia lor merită toată atenția noastră :
-„Bd. Regina Elisabeta (fostă Mihail Kogălniceanu)”;
-„Dacă cineva va dori, îi putem oferi chiar și funcția de împărat – avem soluții.” (Victor Ciorbea);
-„Șefu’, da’ chiar n-avem deloc oameni pregătiți în partid de am ajuns să punem ministrul Economiei un papagal ca mine?”;
-„Îi doresc domnului Negoiță să fie cât mai lipsiți de griji și de împliniri.” (Ovidiu Grecea) ;
-„Eu, vinovat? Eu, vinovat? Minerii, dacă e să vorbim de mineri, a venit în București datorită vandalismelor din 13 iunie.” (Ion Iliescu) ;
-„Aceste cuvinte ne doare.” ;
-„În primăvară, lucrările să se ia practic de unde a început inițial.” (Stelică Barna) ;
-„Hobby – ul meu sunt problemele globale și mediul.” (Ion Iliescu) ;
-„Când vreau și eu să ies, doar atâta îi zic: „Am o combinație cu băieții. Ne iese și nouă 10 %... Hi-hi-hi! E incluși!” Părerea mea...” ;
-„Probabil sunt unul dintre puținii ex-PDSR care a rămas în afara înlăuntrului.” (Traian Rece) ;
-„Le dau dezlegare să plece unde vrea ei.” (Gigi Becali) ;
-„Încercăm să arătăm că România este, din punctul meu de vedere, o mare putere vânătorească.” (Adrian Năstase) ;
-„Aș vrea să adresez un apel alegătorilor meu, și îl voi spune foarte simplu care este: „Stimați alegători ai sectorului 5, VOTÂND MARIAN VANGHELIE!”” (Marian Vanghelie) ;
-„Cei care nu închid geamurile la ghenă și se sparg din cauza curentului, vor plăti toți studenții ce locuiesc pe acel etaj.” (Anunț important) ;
-„Dacă mâine ar fi avut loc o mie de accidente de biciclete, pe vremea lui Ceaușescu ar fi fost interzise bicicletele.” (Sergiu Nicolaescu) ;
-„Venea antreprenorii să-mi dea comision... și nu mă mai încurcam cu procentele astea care este.” (Marian Vanghelie);
-„Gradul de utilitate al meu și experiența va fi util, probabil, în alt loc.” (Sergiu Sechelariu) ;
-„Patru învârtește masa.” ;
-„În Ardeal se striga vecinii de pe un deal pe celălalt.” .





















Bibliografie

Academia Cațavencu, „săptămânal de moravuri grele”, col. anilor 2000 - 2006
Adam, Jean – Michel, Bonhomme, M., Argumentarea publicitară: retorica elogiului și a persuasiunii, Institutul European, Iași, 2005;
Baudrillard, J., Le Crime parfait, Galilé, Paris, 1995;
Benveniste, Emile, Problèmes de linguistique générale, Gallimard, Paris, 1966;
Bidu – Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu – Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș, Mihaela, Pană – Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, Ed. Nemira, ed. a II – a, București, 2005;
Charaudeau, Patrick, Ghiglione, Rodolphe, Talk show – ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed. Polirom, Iași, 2005;
Chomsky, Noam, Cunoașterea limbii, Ed. Științifică, București, 1996;
Chomsky, Noam, Quine’s Empirical Assumption, Words and Objections, Ed. D. Davidson and J. Hintikka, Dordrecht, 1969;
Costinescu, Mariana, Georgescu, Magdalena, Zgraon, Florentina, Dicționarul limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987;
Coșeriu, Eugeniu, Limba română în fața Occidentului. De la Genebrardus la Hervas. Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa occidentală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994;
Crișan, Al., Papadima, Liviu, Pârvulescu, Ioana, Sâmihăian, Florentina, Zahiu, Rodica, Limba și literatura română, manual pentru clasa a IX-a, Ed. Humanitas, Educațional, București, 2001;
Dahlgren, Peter, Sparks, Colin, Jurnalismul și cultura populară, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Davidson, Donald, Relativism: interpretation and confrontation, University of Notre – Dame Press, New York, 1987;
Derrida, Jacques, Diseminarea, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997;
Didier, Julia, Dicționar de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996;
Diels – Krantz, Fragmentele presocraticilor, Ed. Științifică, București, 1974;
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a Limbii Române. Morfologia, Ed. Institutul European, Iași, 1999;
Dobridor Constantinescu, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, Ed. Teora, București, 1988;
Dragoș, Elena, Elemente de sintaxă istorică românească, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995;
Dragoș, Elena, Introducere în pragmatică, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2000;
Durkheim, Emil, Représentations individuelles et représentations collectives, PUF, Paris, 1984;
Eco, Umberto, Limitele interpretării, Ed. Pontica, Contsanța, 1996;
***, Epistemologie – orientări contemporane, Ed. Științifică, București, 1974;
Florea, Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Ed. UAIC, Iași, 2000;
Frege, Gottlob, Ecrits logiques et philosophiques, Le Seuil, Paris, 1971;
Ghideanu, Teodor, Anamnesis sau treptele aducerii aminte, Junimea, Iași, 1987;
Goldstein, Rebecca, Incompleteness. The proof and paradox of Kurt Gödel, WW Norton, New York, 2005;
Grădinariu, Luminița, Jurnalistică școlară: manual opțional, Ed. Humanitas Educațional, București, 2002;
xxx, Gramatica Limbii Române, Ed. Academiei Române, București, 2005;
xxx, Gramatica pentru toți, Ed. Academiei RSR, București, 1986;
Guțu – Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală, Ed. Științifică, București, 1972;
Habermas, Jürgen, Teorii ale adevărului. Studii preliminare și adăugiri la „teoria acțiunii comunicative”, Surkamp, Frankfurt pe Main, 1989;
Heidegger, Martin, Fiire și timp, Ed. Grinta, Cluj- Napoca, 2001;
Hoarță Cărăușu, Luminița, Corpus de limbă română vorbită actuală, Ed. Tehnică, Științifică și Didactică, Cermi, Iași, 2005;
Hoarță Cărăușu, Luminița, Elemente de analiză a structurii conversației, Ed. Tehnică, Științifică și Didactică, Cermi, Iași, 2003;
Ionescu – Ruxăndoiu, Liliana, Conversația. Structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Ed. All, București, 1999;
Irimnia, Dumitru, Gramatica limbii române, Ed. Polirom, Iași, 1997;
Irimia, Dumitru, Morfo – sinraxa verbului românesc, ED. UAIC, Iași, 1997;
Jakobson, Roman, Essai de linguistique générale, Edition de Minuit, Paris, 1963;
Jankélévitch, Vladimir, Ironia, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994;
Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Ed. Iri, București, 1994;
Kayser, Wolfgang, Opera literară, Ed. Univers, București, 1979;
Kerbrat - Orecchioni, Catherine, La Conversation, Paris, Armand Collin, 1996;
xxx, Le Petit Robert de la langue française, 2003;
xxx, Limba română, nr. 5, an X, 1961; nr. 2, XXVIII, (1970);
Legrand, Stéphane, Une archéologie du concept de Norme dans l’œuvre de Michel Foucault, Université de Lille III, 2003;
Lobiuc, Ioan, Contactele dintre limbi, vol. I, Ed. UAIC, Iași, 1998;
Lobiuc, Ioan, Curs de lingvistică generală. Direcții și metode de cercetare lingvistică, Ed. UAIC, Iași, 1979;
Lobiuc, Ioan, Teoria limbii române pentru practica examenelor, Ed. Spiru Haret, Iași, 1996;
Lobiuc, Ioan, Irinescu, Teodora, Epistemologie și metodologie în științele limbajului, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2002;
Magazin, col. anilor 1969 – 1970;
Marga, Andrei, Acțiune și rațiune în concepția lui Jürgen Habermas, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1985;
Mazilu, Dan Horia, Noi despre ceilalți. Fals tratat de imagologie, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Meridianul de Vaslui, col. anilor 2000 – 2002;
Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române, Ed. UAIC, Iași, 2001;
Moftul român, col. anilor 1995 – 1999;
Monitorul de Vaslui, col. anilor 2003 – 2004;
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Polirom, Iași, 2005;
Müller, Max, La science du langage, Paris, 1864;
Neculau, Adrian, (coord.), Reprezentările sociale, Polirom, Iași, 1997;
Neculau, Radu, Filosofii terapeutice ale modernității târzii, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Paraschivescu, Radu, Fie – ne tranziția ușoară,. Perle românești, Ed. Humanitas, București, 2006;
Peirce, Charles Sanders, Collected papers, edited by Charles Hasthorne and Paul Weiss, published by Harvard University Press, 1958, 1966, vol. III;
Platon, Opere, vol. IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;
Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Polirom, Iași, 2006;
Pușcariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, Ed. Eminescu, București, 1987;
Pușcariu, Sextil, Limba română, vol. I, București, 1940;
Putnam, Hilary, Pragmatism. An Open Question, Oxford, Black – well, 1995;
Putnam, Hilary, The Meaning of „Meaning”, în Language, Mind and Knowledge, Ed. K. Gunedreson, Minneapolis, University of Minnesota Press;
Quine, W.V., Word and Object, MIT Press, Cambrige, Massachusets, 1960;
Ricœur, Paul, Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, București, 1995;
Robins, R. H., Scurtă istorie a lingvisticii, Ed. Polirom, Iași, 2003;
România literară, col. anului 1969;
Rorty, Richard, Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press, Princeton New Jersey, 1979;
xxx, Probleme de stilistică, București, Ed. Științifică, 1964;
Ryle, Gilbert, The Concept of Mind, New University of Chicago Press, 2002;
Sapir, Edward, The Status of linguistic as a science, 1929, Selected Writings, în Language, Culture and Personality, edited by David G. Mandelbaum, University of California Press, Berkeley / Los Angeles / London, 1985;
Saussure, Ferdinand de, Scrieri de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Săptămâna, col. anilor 1967 – 1969;
Stănescu, Nichita, Poezii, Ed. Minerva, București, 1998;
Șerban, V., Sintaxa limbii române, Ed. Facla, Timișoara, 1971;
Tarski, Alfred, Introduction to Logic and to the Methodology of the Deductive Sciences, New York, Oxford University Press, 1994;
Tesnière, Lucien, Eléments de syntaxe structurale, Klincksieck, Paris, 1963;
Vascenco, Victor, Probleme de terminologie lingvistică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975;
Tribuna învățământului, col. anului 2000;
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991;
www.home.ro / bancuri , Internet;
Werth, A., Un corespondent englez pe frontul de est, Ed. Minerva, București, 1969;
Witgenstein, Ludwig, Tractatus logico-philosophicus, Ed. Humanitas, București, 2001;
Zugun, Petru, Cuvântul, Ed. UAIC, Iași, 2003;
Zugun, Petru, Limba română contemporană. Fonetica și fonologia, Ed. UAIC, Iași, 1976;
Zugun, Petru- Eloae, Structura morfologică a cuvintelor din limba română, Ed. UAIC, Iași, 1973;
Zugun, Petru, Unitate și varietate în evoluția limbii literare române, Junimea, Iași, 1977.







Sigle și abrevieri

Pentru facilitarea lecturii, am folosit următoarele sigle:

AC, Academia Cațavencu;
C, Zugun, Petru, Cuvântul, Ed. UAIC, Iași, 2003;
DF, Dicționar de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996;
DȘL, Dicționar de științe ale limbii, Ed. Nemira, București, 2005;
DTL, Dicționar de termeni lingvostici, Ed. Teora, București, 1998;
GALR, Gramatica Limbii Române, Ed. Academiei, București, 2005;
GPT, Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Ed. Academie, București, 1986;
SLR, Aurelia Merlan, Sintaxa limbii române, Ed. UAIC, Iași, 2001;
TGLRM, Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a Limbii Române. Morfologia, Ed. Institutul European, Iași, 1999;
TLRPPE, Lobiuc, Ioan, Teoria limbii române pentru practica examenelor, Ed. Spiru Haret, Iași, 1996.

Abrevieri:

S, subiect,
P, predicat.