Din capul locului, trebuie, argumentat titlul acestui scurt eseu. România a fost întotdeauna un spațiu european, datorită poziției ei pe continent. Odată cu procese de sovietizare din secolul trecut, ea devenise o națiune sovietică. După fenomenele anului 1989 ce au avut loc în blocul comunist, inclusiv în țara noastră, care au dus la căderea sistemelor comuniste din țările dominate de gândirea politică sovietică, România a început un nou curs de organizare politică, instituțională și constituțională, apropiindu-se de gândirea politică europeană.
În rândurile următoare voi avea în vedere câteva evenimente istorice, care au dus la sovietizarea României și cum a ajuns ea astăzi să stea la aceeași masă cu „europenii”.
Prezența partidului comunist în România este datată de pe la 1920, însă, odată cu intrarea trupelor sovietice în România și semnarea armistițiului din septembrie 1944, prezența acestui partid s-a făcut din ce în ce mai simțită. Datorită crizelor de război, prin care trecea populația României, în anul 1944, liderii și simpatizanții Partidului Comunist, sprijiniți de armata sovietică începuseră să își consolideze o popularitate în rândul conștiinței politice și a cetățenilor, în special a țăranilor care doreau să fie împroprietăriți.
În martie 1945 Vâșinski, emisar personal al lui Stalin, impune un guvern – compus din majoritate comuniști – condus de Petru Groza. Partidele istorice, PNL și PNÞ aveau o participare formală la guvernare, până în 1947 când sunt scoase de guvernare. După scoaterea acestor două partide de la guvernare, practic, începe procesul de sovietizare a României. Un an mai târziu începe procesul de purificare și epurare a masei politice și a celor care stăteau în calea sistemului. Toți care se împotriveau Partidului și sistemului politic erau arestați și întemnițați în pușcăriile comuniste, instaurându-se astfel teroarea. Astăzi, tomuri întregi despre anihilarea libertății de gândire stau drept mărturie ale acelor vremuri. Mulți foști deținuți politic pot vorbi despre tratamentele de educare și reeducare aplicate în închisorile comuniste.
Gheorghe Gheorghiu-Dej preia puterea Partidului Comunist (P.C.) până în martie 1965, când moare. În fruntea P. C. este numit cizmarul Nicolae Ceaușescu, proclamat câțiva ani mai târziu primul președinte al României.
Încă din timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej, după retragerea trupelor sovietice, începuseră o deschidere politică spre Occident, politică dusă mai departe de N. Ceaușescu.
Acest tip de politică i-a adus lui Ceaușescu popularitate pe plan intern și plan extern, amintesc aici decizia de a nu interveni armat in Cehoslovacia în 1968. Alături de o echipă pusă de el în fruntea guvernării (practicând astfel o politică de familie) și promovându-și cultul personalității, N. Ceaușescu practica politica comunismului cu față umană.
Deceniul opt al secolului trecut a adus din partea lui Ceaușescu, datorită proiectelor megalomanice și împrumuturilor externe, o criză economică ce a împins țara în pragul foametei. Încep manifestări împotriva regimului, la Brașov în noiembrie 1987, la Timișoara 17 decembrie 1989, culminându-se cu revoluția din București 22 decembrie 1989, în urma căreia dictatorul N. Ceaușescu împreună cu soția Elena sunt judecați și executați. Astfel guvernarea comunistă este înlăturată de la putere și începe un proces de democratizare, de apropiere de gândirea politică practicată în Europa. Câțiva ani mai târziu URSS-ul datorită protestelor, revoluțiilor din statele comuniste estre destrămat.
Decembrie 1989, consider, că înseamnă atât pentru gândirea politică românească, încât și pentru românul de pretutindeni, începerea unei noi ere politice, eră pe care personal o numesc Era Europei Unite.
Guvernele și politicienii de după 1989 din România au început o colaborare strânsă cu statele democratice europene care promovau principiile și politicele Tratatelor Uniunii Europene. Din acest loc, sunt obligat, să prezint pe scurt cadrul politic și instituțional al Uniunii Europene.
În istoria Europei au fost multe voci care au cerut o Europă Unită, o Europă în care să se promoveze pacea, democrația, sprijinul reciproc între state, libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor, înlăturarea gradului de sărăcie, etc., etc.
Ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman în ziua de 9 mai (zi care celebrează nașterea Uniunii Europene) 1950 propune un plan împreună cu J. Monnet, care să salveze situația economică de după război, prin invitarea a câtorva state să pună la comun cărbunele și oțelul.
Planul este realizat un an mai târziu în aprilie la Paris, unde se semnează primul Tratat din istoria Uniunii Europene, Tratatul CECO (înființând Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului). La acest tratat semnează Franța, Belgia, Germania de Vest, Luxembourg, Olanda și Italia. După acest tratat, la șase ani mai târziu se semnează, la Roma, Tratatul Comunității economice Europene (CEE), și Tratatul Euratom sau CEEA (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), la 1 iulie 1967 se semnează Tratatul de Fuziune prin care se constituia un singur Consiliu și o singură Comisie a Comunităților Europene. În 1987 intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperării economice, pe cea politică. În 1992 la Maastricht se semnează Tratatul asupra Uniunii Europene, aici se evidențiază politica celor trei piloni: Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună și Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. În 1997 se semnează Tratatul de la Amsterdam, iar 2002 Tratatul de la Nisa, tratat care face deschisa invitația statelor fost comuniste sa adere la Uniune Europeană.
Există, la nivel instituțional, cinci instituții ale Uniunii Europene: Parlamentul European, numită și vocea poporului, unde parlamentarii sunt aleși de către cetățenii Uniunii Europene; Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de guvernele statelor membre; Comisia Europeană, numit motorul Uniunii datorită cadrului executiv pe care îl are, Curtea de Justiție, cu rolul de a asigura respectarea aquis-ului comunitar și Curtea Auditorilor care are rolul de a controla, monitoriza gestiunea bună și legală a bugetului Uniunii Europene. Pe lângă aceste instituții mai funcționează alte cinci instituții subordonate primelor: Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană, Avocatul Poporului European și Banca Europeană de Investiții.
Datorită politicilor aplicate în cadrul Uniunii în ultima jumătate de secol au aderat 25 de state care beneficiază de principiile și politicile Uniunii Europene.
În urma acordului de asociere la Uniunea Europeană de la Copenhaga din 1993, România își începe propriu zis pașii spre Uniunea Europeană. Acest acord prevedea ca statele care vor sa adere la Uniune să încheie 31 de capitole de negociere. Însă abia în 1995 România primește unda verde din partea Uniunii, dobândind statutul de stat asociat la Uniune. Þara noastră, ca și celelalte state care au aderat la Uniune, a trebuit să ajungă la un nivel care să permită integrarea economică, politică și legislativă în Uniune.
La 23 aprilie 2005, la Luxembourg, România a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, prin care se semnala faptul că din această lună (1 ianuarie 2007) ea este membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.
Personal, cred că această aderare a țării noastre în familia Europei se datorează efortului, atât al politicienilor, cât și al cetățenilor României de a-și dori să trăiască într-o societate democratică, prosperă, garantă a libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului.
Eforturile au fost mari, costurile au fost și vor fi în continuare mari, însă totul va depinde de cum vom vedea poziția notară în Uniune și după cum ne vom gestiona responsabilitățile față de ea și de noi. Dincolo de avantajele aderării, mediatizate astăzi peste tot, cât și a dezavantajelor, consider că cel mai înalt câștig pe care l-a dobândit România postcomunistă este dreptul la gândire, dreptul la dialog, dreptul la alegere, dreptul la opinie pe care și le-a redobândit atât în fața națiunilor europene cât și în circuitul politicilor mondiale.
Îmi este permis să vorbesc deschis despre această trecere a țării noastre, de la o Românie sovietică, pe care am prezentat-o pe scurt mai sus, la o Românie europeană, în care trăim cu toții în zilele noastre.